Totalul afișărilor de pagină

duminică, 2 decembrie 2012

"Cartea Şoaptelor", Varujan Vosganian


           Dureroasă şi nedreaptă a fost soarta armenilor, decimaţi de primul holocaust al lumii moderne. Familiile armeneşti risipite în lumea largă, cu vlastare tinere sau mai în vârstă retezate din trupul unui popor ameninţat de ascuţişul neiertător al istorie, au suferit enorm.
           Cu toate acestea, "Cartea şoaptelor" nu este un roman resentimentar, ci unul care restaurează din  fragmente disparate imaginea unui lumi inaccesibile nouă. Micuţului Varujan, prin vocea bătrânilor neamului, îi revine misiunea de a culege din povestirile bunicilor şi rudelor acele întâmplări care i-au definit ca popor.
           Am cautat aproape în zadar în întreaga blogosferă româneasca o parere avizată despre acest roman, am gasit ici colo câteva analize care glosează marginal, dar niciuna nu pătrunde adânc în miezul evenimentelor. E aproape uimitor cum la mai bine de 3 ani de la apariţia acestei minuni literare, atât de puţine voci s-au învrednicit să realizeze o analiză profundă care să ne pună nouă celorlalţi gândurile în ordine.
            Armenii au venit în ţara noastră nu datorită hazardului, goniţi de tavălugul turcesc, istoria cred că ascundea un plan mai tainic, având o cultură aparte, bună de împărtăşit şi altora, mlădiţa armenească s-a altoit bine pe trupul românesc. Creştini ortodocşi ca noi, armenii veneau însă cu farmecul oriental, covoare moi, cafea aromata, baclavale dulci ca mierea. Exista în cultura armenească un soi de preţiozitate şi rafinament care nouă ne lipsea precum şi un cult al elitelor pe care abia atunci începeam a-l aprecia la adevărata valoare.
             Aşadar, comunitatea armenească pe care Vosganian ne-o descrie e plină de farmec, e o lume a bătrânilor, în roman se trăieşte un timp al amintirilor, nu e o istorie povestită, e o istorie împărtăşită, căci vine din adâncurile memoriei. Iar nouă cititorilor nu ni se cere doar să luăm aminte, ci trebuie să retrăim laolaltă cu povestitorul, atât cât permite lărgimea sufletului nostru, căci atunci când un bătrân armean povesteşte, îşi dizlocă o parte din sufletul său trimiţând acea bucată în lume, convins fiind că nu se va pierde ci va călători veşnic din povestitor în povestitor sau din cititor în cititor.
       

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu