“Les Miserables” by Victor Hugo

A wonderful novel that has been popularised especially through the cinema, when starting to read it you already feel at home. You feel safe and comfortable in a narrative that has all the elements to keep you engaged until the end. It has vivacity, it has drama, it has swift changes of events, it has all that is required to keep your mind and breath busy with a wonderful plethora of characters and difficult situations that puts your honest curiosity at test. At my reading style Kindle says 48 hours of reading. Do it, it will be approximately the most pleasant 48 hours in a long time. 

The events happened more than two hundred years ago, but the narrative is so fresh, so piercing, it will quickly make you forget this time burden. Only occasionally you’ll be reminded that the events happened a long time ago, you’ll learn lots about different types of carriages and horses, clothing and a society that in its expression was so different from ours, but in its ineffectiveness so close and almost unchanged until today.

The construction of the characters resembles the construction of a cathedral. Hugo spares no effort into going into the depths of a soul, or following it into the heights of their development. It is psychology long before its time, it is morality in its purest forms, it is philosophy through all its pores, it is complex and beautiful, maybe we shouldn’t avoid the word anymore...it is a masterpiece. Novels like this are so rare in the worlds literature, but you quickly feel their Devine touch, it is the density of their description, the beautiful manipulation of scenes and actions which require not only talent, but genius and the dexterity of a great craftsman.

Robert Kaplan, "In Europe's shadow"

            Annoyingly objective, Robert Kaplan describes three different Romania(s) he encountered in his visits in the country in the '80,'90 and 2013.
             He creates a charming blend between history, geopolitics, geography, religion and remarkably acute observations. He doesn't judge, is totally unbiased, his observations are realistically crude.

             The book is destined mostly to the western readers and probably not to the Romanian themselves, because who would like to see himself in a freshly polished mirror? He goes into the depths of history starting with the formation of the Romanian people until present day politicians, describing medieval historical figures, who probably mean nothing to westerners, but the Romanians have always taken huge pride in them.

             And one of the proudest is Mircea Eliade who believed that the West developed on the expense of Romanians, who all throughout Middle Ages were too busy to fight the Ottoman Empire rather then spend time writing poetry, painting and discussing philosophy. Always attacked, always on defense the Romanians were too busy to survive and had no time to indulge into intangible aspects of life. The idea, that West developed under the protective shield of Romania, brings Kaplan on the verge of explosion and sends Romanians and Romania back to the dark corners of history from where it had the audacity to stick its head out.
              Kaplan says that Romanians claiming to have influenced the West development in such an overwhelming manner is not only ridiculous but also inaccurate, because equally the same statement can be attributed to Russians who saved the North of Europe from the nomadic Mongolian tribes.
              However, Kaplan forgets to mention some crucial aspects, the Mongolian Empire lasted about 150 years, whereas the Ottoman Empire lasted more than 600 years. Arguably, a mere fact of opportunity saved the West from the Mongol Horde. In 1241, Batu, Genghis Khan's grandson was making rapid advancement towards the western Europe, it was a matter of days if not hours until the Magyars would be defeated, but a messenger arrives in the Mongolian camp, Ogodai, Genghis Khan successor, had died. Almost instantly the Mongolians make a "U" turn and the fight for the succession of the largest empire was bound to commence. In the following years there will be sporadic invasions, but never reaching further than Transylvania or Serbia.
               The siege of the Ottoman Empire was constant and the Romanian army, consisted mostly of untrained peasants, miraculously managed to keep a sort of independence towards the Ottoman Empire.
                Romanians did provide a a buffer zone for the rest of the Europe and maybe it did offer a small respite to the West, but the West was a force in itself, with or without the Romanians, the Ottoman Empire would have not been able to defeat a far more trained and professionalized army with which the West would have faced them.
                The West had its talent, history and legacy which enabled them to build an immense culture that has shaped the world until present day.

Tim Severin, ”In search of Genghis Khan”

               What a great adventure and what courage and stamina you'd need to enterprise such a journey in the harsh and beautiful landscape of Mongolia. Tim Severn and his friend Paul have it all. They have the physical strength to endure riding an extremely long distance, crossing Mongolia from one end to the other (the Silk Road), they also have the stomach to eat 99% of the time only boiled mutton and mare's milk. Most importantly they have the mental strength to put up with one of the most incompetent and arrogant expedition organizer that Mongolia ever had, Ariunbold.
                 "In search of Genghis Han" is not only a travel book, but it is also a great adventure which happened in the '90, shortly after the fall of the Soviet Union. Mongolia at that time was still captive in the mentality and soviet social instruments like all the other countries that were part of the Russian Soviet block. People with shallow intelligence, but with strong political relations were promoted to positions were they were utterly incompetent, the infrastructure was almost nonexistent, the supply was short in everything ranging from food to means of transportation or equipment.
                  However the people are fascinating, living in extremely difficult conditions they've managed to keep their traditional way of life. The herdsmen were still living in gers (yurt), their diet was extremely simplistic, but by some miracle their bodies were able to extract from it all the necessary nutrients. Almost never eating vegetables or fruit, just sheep, marmot, mare's milk and lots of alcohol. The Mongols apparently have survived with this diet for centuries.
                  The communism tried to change that, they tried to uniform and transform the Mongol mentality. The result was an utterly failure, partially because the Mongols were stubborn and hard to subdue, just like their wild horses, but also because the communists had nothing with which to blackmail them. With little personal possessions, used with migration for centuries in search of richer pastures for their horses, the Mongols were free in spirit and belongings, therefore it was extremely hard for the communists to find something with which to tie them in their soviet projects.
                  To transform herdsmen into agricultural peasants was an incredibly naive attempt, even though the communists managed to convince them to plow the land, when came the season to reap the fruit of their labor, the Mongols simply when away to find grassland for their herds and ingenuously didn't even bother to harvest.
                  Ukrainians, Romanians or Bulgarians were practicing agriculture for centuries and the communists taking their land was like the destruction of their identity, for Mongolians their land was everywhere and nowhere. What could the communists take from them?, their wild horses? obviously not, as it is still commonly known in Mongolia that the wild horses only accept a Mongolian rider, you'd need to smell and look like them to be accepted by a wild horse on its back.
                   The taciturn Mongolian riding his horse into the vast and desert landscape having the bright blue sky above him is nothing less, but an impressive picture. It makes you think how were his ancestors that ruled this earth and transformed Mongolia in the biggest empire that ever existed. Tim Severin goes into those depths as well without romanticizing and trying to diminish the image of the greatest Mongolian that ever existed, Genghis Khan. Gifted with an incredible intelligence and without doubt with great charisma, Genghis Khan managed to unite into a huge military force one of the most scattered population at that time.
                     Avant la lettre, Genghis Khan discovered the fantastic advantage of speed. This was the main technical fact that contributed to the successful Mongolian empire. With an impressive relay system that enabled the same rider to travel up to 250 miles in one go, this was without doubt the greatest advantage that baffled the enemies and contributed to conquering vast territories in quite a short time and mainly during Genghis Khan's life time. 

                    After conquering a new land and especially if the opponents tried to defend themselves, the Mongolian showed no mercy decapitating and killing without any remorse the entire population, transforming the new land in a huge human abatoire. The Mongolians were not insensitive murderers, they didn't enjoy necessarily the act of Killing, but they were very much aware of the power of inflicting paralizing fear among the enemies. Sometimes, the targeted population was so horrified by the Mongolians that they didn't even have the strength to fight back and simply surrendered in front of them. Of course this was the preferred method of conquering a new land and indeed the fame of the cruel Mongolians travel far and wide alonside with their new lands they've taken. 

                   Not only fear and an incredible efficient military force did the Mongolians bring to the world, but also something more deadly than anything else, claiming the lives of over twenty five million people, the Black Death. 

                   Not until recently was known which was the origin of the Plague. Apparently the original carriers of the Black Death are the marmots, a casual dish in the Mongolian diet. However, long before the medical advancement the Mongolians knew how to differentiate between a healthy and a sick marmot. Mormots are incredibly alert animals, hard to catch, most of the time you need to trick them and be as equally fast as the rodent. If the animal is wobbly and unusual slow it is an obvious proof that the animal is sick and it would never been eaten by a Mongolian. However, in the early stages of the disease it is hard to see the difference and sometimes locals did get sick after handling a marmot. 
                      Through the advancement of their vast empire the Mongolians brought the Plague in Europe too, claiming more lives than ever were through their violent attacks. Even in modern Mongolia occasionally there are still deaths caused by Black Death. The authorities are not always fully opened about the matter and the vaccines they get from the Russian Federation are not as effective as the Western ones.  

                    The figure of Genghis Khan is still very much alive among the Mongolians. The Soviets tried everything to seclude his image and history, but the huge admiration survived despite all of that. Admired and feared, Genghis Khan was indeed a genius without equal during his time. His incredible ability to transform a scattered population into the greatest empire that humanity has known is overwhelming. 
                 

Ioan Slavici, "Mara"

             Mara are o abilitate uluitoare cu care tranzacționează afaceri profitabile. Femeie întreprinzătoare și aprigă, mânuiește impecabil toate ițele comerțului. Mara cunoaște foarte bine puterea banului, se lasă stăpânită de contemplația ideii că deține la fel de mulți sau poate chiar mai multi decât puternicii satului. 

             Mara e plămădită din aceleași aspirații și frici ca Hagi Tudose, Moș Costache, Moș Goriot sau Ebenizer Scrooge. Ceea ce au în comun aceste personaje este voluptatea cu care își contempla agoniseala, dar și durerea pe care o resimt atunci când sunt nevoiți să rupă o bucățică din opera vieții lor, banul bine pus de-o parte.

              Mara își iubește sincer copiii, dar îi este greu să se despartă de averea strânsă tocmai pentru ei, chiar și atunci când împrejurările vieții o cer. Decât să îl răscumpăre pe Trica de la oaste, preferă să se împrumute. Când vrea sa îi dea Persidei zestrea, deși din capul locului nu i-ar fi dat-o pe toată odată, de la 30,000 de fiorini cât intenționase sa îi dăruiască, ajunge în fața ginerelui cu doar 8000, dar cu promisiunea că le va da restul la vremea cuvenită. Națl cunoscând bine firea Marei o încredințează că tot mai bine ar fi să păstreze ea banii, caci într-adevăr unde ar fi fost loc mai sigur pe lumea asta decât tainița Marei.
          Așa cum știe să investească în afaceri, Mara înțelege rolul educației în formarea copiilor ei, Persida va fi crescuta în spiritul aspru al unei mănăstiri catolice, iar Trica învață o meserie, intră ucenic la Bocioacă, starostele cojocarilor. Aspirațiile Marei pentru copiii ei sunt bune și izvorăsc din dorința firească de a-și vedea copiii în rândul lumii, crescuți cum se cuvine și cu nimic mai prejos decât alții de condiție mai aleasă. Însă atât Persida cât și Trica, crescuți în primii ani ai vieții ca niște copii de pripas, rămân "sălbatici", niște suflete libere care preferă stigmatul social decât să trăiască altfel de cum le dictează conștiința lor.
         Complexitatea sufletească a Marei se desfășoară pe mai multe paliere: abilități antreprenoriale, inteligență socială, maternitate, credință ortodoxă.Toate aceste valențe sufletești se observă cel mai bine în momentul botezului nepotului. Ar vrea să îl smulgă din brațele fiicei sale și să îl boteze în legea strămoșească, dar în același timp înțelege implicațiile sociale și familiale pe care le presupune un botez papistășesc. La început îngrozită de perspectiva că sânge din sângele ei va fi schismatic, apoi încet-încet uluită de ceremonia "celorlalți", în cele din urmă conchide aproape ecumenic că "e frumos și la ei" și până la urmă un Dumnezeu avem cu toții și creștini se numesc și unii și ceilalți.

Lev Tolstoi, ”Mortea lui Ivan Ilici”

         Tragica întâlnire cu moartea, singura capcană pe care viclenia umană nu a reușit să o eludeze.
          Ultimele zile ale lui Ivan sunt chinuitoare pentru trup, dar totuși îi este iertat un sfârșit năprasnic. O trecere bruscă în moarte ar fi fost poate ușoară, o eliberare instantanee, însă l-ar fi privat de momentele de luciditate care îl fac să plece deplin conștient de neajunsurile sale sufletești.
          Ivan Ilici s-a văzut întotdeauna pe sine un om virtuos, a avut puterea în mâinile sale, dar a preferat să nu o folosească, ar fi putut să îi zdrobească pe cei din jurul său, dar a ales să fie un om cumsecade. S-a căsătorit, a avut copii, și-a făcut datoria după toate uzanțele sociale și totuși finalul e atât de chinuitor, boala îi zdruncină încrederea în propria cuviință, îi chinuie sufletul și trupul.
          Dar supliciul nu este întâmplător, Ivan Ilici nu a fost virtuosul pe care și l-a imaginat. Faptele sale nu au fost pe deplin ireproșabile. Omul care nu se socotește pe sine păcătos este cel mai mare păcătos, astfel că Ivan Ilici se face vinovat de cel mai urât dintre păcate: mândria. Poate că nu a înfăptuit deliberat răul, dar cu siguranță a gustat din dulceața sa amăgitoare. Nu i-a strivit pe cei din jurul său, dar s-a lăsat cuprins în mrejele puterii sale, i-a plăcut să o aibă la îndemână, iar când încet încet și-a pierdut din prestigiu a suferit cumplit.
           Din orgoliu și nu din dragoste sinceră s-a căsătorit cu fata cea mai frumoasă și inteligentă din mica localitate în care fusese repartizat. Însă la nici un an de la căsătoriei ființa aceea încântătoare devine în ochii lui mediocră, cicălitoare, o nevastă obișnuită.
            Suferința sufletească altoită pe cea trupească îl fac pe Ivan Ilici să se îndoiască de propria sa infailibilitate, îl fac să se smerească, astfel încât să plece nu mândru și încrezător, ci umil și pregătit pentru marea întâlnire...

"Viaţa lui Pi", Yann Martel

          Obişnuiţi de Eliade cu descrierea ritualurilor hinduse, cu siguranţă, cititorii români s-au aşezat confortabil în profunzimile lecturii când au trecut prin frumoasele pasaje care prezintă lumea indiană.

           Dacă Eliade pătrunde adânc în sacrul hindus, pendularea inocentă a tânărului Pi între marile religii ale lumii a satisfăcut într-o anumită măsură nostalgia cititorilor după lumea fascinantă pe care Eliade ştia să o descrie cu toate detaliile care îi încântă şi uimeşte pe cei înrădăcinaţi în cultura europeană.

           Un aspect care mi-a atras cu precadere atenţia a fost faptul ca, Pi călător şi degustător din toate marile religii ale lumii, nu face ierarhi şi nici nu rămâne fidel unei singure idei religioase, dimpotrivă le asează pe picior de egalitate, iar când se află la anaghie se roagă lui Iisus, Vishnu şi Mahomed simultan.

            Întâmplător sau nu, avem un scriitor european care a abordat o temă foarte asemănătoare, Giovanni Papini cu romanul "Gog". Personajul omonim al romanului se converteşte rând pe rând la toate mariile religii ale lumii, le analizează pe toate cu atenţie şi luciditate, fiecăreia demascându-i-se neajunsurile sau impurităţile. La final, Gog întelepţit prin focul numeroaselor filosofii şi credinţe religoase ajunge la o concluzie: creştinismul, spune el, este cea mai frumoasă şi nobilă dintre toate religiile lumii.

             În cazul lui Pi nu putem vorbi de vreo ierarhizare, cu toate că amprenta hindusă rămâne vizibilă în ciuda echitabilităţii cu care se străduieşte să satisfacă rigorile religiilor pe care le practică. Până la urmă amprenta psihologică a culturii în care s-a născut este atât de puternic înradacinată în resorturile sufleteşti, încât aceasta razbate indiferent cât de mare ar fi străduinţa obiectivităţii.

Casa memorială Ion Creangă

            În drum spre Cetatea Neamț treci prin Humuleștii lui Creangă, sătuc aflat pe albia Ozanei ”cea frumos curgătoare”. Minunat și binecuvântat loc este această parte a Moldovei care a dat literaturii și istoriei unele dintre cele mai frumoase pagini. În stânga Humuleștilor ai Cetatea, în dreapta ai frumoasele mânăstiri moldovenești: Sihăstria, Secu, Agapia și Văratec. Pe o rază de cățiva kilometri găsești tot ce e mai minunat și mai autentic românesc, căci ce ar fi istoria Moldovei fără cetățile ei de nepătruns și ce ar fi sufletul moldovenesc fără credința sa ortodoxă și dragostea pentru literatură?
             Îi e îndeajuns pelerinului sau turistului din zilele noastre să ajungă măcar până în aceste locuri pentru a înțelege câte ceva din frumusețile descrise de alții.
             Nu întâmplător îi era drag Humuleștiul lui Creangă, sătuc așezat și domol pe malurile râului Neamț cu dealurile sale răsfirate cât vezi cu ochii și cu păduri care printr-o minune au rezitat până în zilele noastre.
             Pentru a învia fie și numai pentru un ceas limba cea mai armonioasă, încă nealterată, trebuie să stai la vorbă cu un humuleștean. Grai neasemuit e limba moldovenească, curgătoare și ademenitoare pentru cel gata să asculte povești, căci moldoveanul și îndeosebi humuleșteanul e darnic la vorbă, meșter în zicale și vorbe de duh, ți-ar povesti o zi întreagă fără să se sature din istorisiri și nici tu ascultătorul nu te-ai dezlipi de langă el, așa de fermecătoare e vorba moldovenească.

            Dar satul în zilele noastre nu pare cu nimic deosebit de alte, ulițele au devenit străzi asfaltate, căruțele  autoturisme, iar casa copilăriei lui Creangă muzeu. Însă prin ce minune s-a pastrat casa aceea asa cum a fost ea ridicată acum două secole de Petre Ciubotariu? Privind toate celelalte din jur, în ograda lui Creangă pare că timpul a stat în loc. Odaia cea mare e gata să își primească stăpânii, iar vatra pare şi ea încinsă să-i hrănească și încălzească pe toți ai casei.
              La un difuzor răsună bucăți din literatura lui Creangă, ai petrece așa ore în șir ascultând frumoasele povești și minunatele aminitiri. Nu te-ai dezlipi nici de locuri și nici de povestiri căci ele îți dau pentru un moment impresia că lumea nu s-a schimbat, că rânduielile au rămas aceleași și timpul a stat pe loc.

”Dragostea în vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez

    

         Sensibil, melancolic, rămas tributar secolului în care s-a născut, Florentino Ariza întruneşte şi contrazice în acelaşi timp toate însuşirile unui erou romantic. Stăruitor în dragoste, dar demodat în purtări şi ţinută, neobosit căutator al idealului iubirii, dar amator de ibovnice ocazionale, pe care şi le notează cu o grijă minuţioasă de contabil într-un catastif al amorului.  

          Dozajul suferinţei şi al dragostei, echilibrul extrem de delicat între curaj şi ridicol îl transformă pe Florentino Ariza într-unul dintre cele mai complexe personaje al literaturii universale.            

          Ca să trăiești o dragoste așa de mare trebuie să fii plămădit la fel ca Florentino Ariza. Nu oricărui om îi este îngăduit să cunoască o iubire devoratoare. Dar Florentino e un ales, un spirit superior, înzestrat cu o sensibilitate ieșită din comun.

          Pentru omul obișnuit iubirea este o flacără trecătoare, înăbușită de convenționalism, până când ajunge să dispară, fiind doar arareori alimentată de nostalgii și amintiri. La Florentino raporturile se schimbă, el se hrăneşte din nostalgii, îşi construieşte un imperiu al iubirii, pornind de la nişte firave dovezi de dragoste primite de la adolescenta rebelă, Fermina Daza.  

           La Florentino nu vom gasi nimic din stereotipurile literare, pentru ca el însuşi este un tip insolit,  o apariţie stranie atât pentru Fermina Daza cât şi pentru noi cititorii. Încă de la începutul romanului ne-am obişnuit să-l vedem pe Florentino Ariza mai mult prin ochii altora, însă percepţiile celorlaltor personaje sunt revelatoare.  De tânăr Florentino pare un bătrân, îmbrăcat cu hainele tatălui, prost croite, venite dintr-un alt veac, acesta pare să aibă ceva din imago-ul evreului rătăcitor  în cătarea unui Canaan al iubirii, veşnic prigonit şi neadaptat lumii în care trăieşte. 

           Atemporalitatea vestimentaţiei, inefabilul fiinţei sale - nu întâmplător Fermina Daza îi spune că este o umbră - sunt atributele esenţiale ale unui personaj fără timp şi loc, capabil să se transforme într-un simbol, dematerializat de orice fel de referinţe mundane.    
           

Mircea Handoca, "Pagini regăsite"

              Interesant şi lăudabil este demersul d-lui Handoca de a ni-l reda pe Mircea Eliade până la detaliul infinitezimal. Numai că această culegere de fragmente, notaţii, cugetări lapidare şi note eliadeşti păcătuieşte prin anorganicitate şi fragmentarism - dar nu din partea materialului pe care ni-l restituie - ci datorită liantului care lipseşte şi care ar fi putut fi realizat prin comentariile domniei sale anexate cu ceva mai multă generozitate.
               Există în această culegere de pagini regăsite o vorbă a lui Eliade plină de duh şi viziune pe care dl. Handoca nu s-a ferit să o ascundă şi anume că atunci când un autor de mare talent, un geniu scriitoricesc va fi recunoscut la adevărata lui valoare, vor exista comentatori şi critici care îşi vor construi opera căutând chiar şi firimiturile creaţiilor sale. Înlăturând orice bănuială de ironie sau maliţiozitate, cam acelaşi lucru se întâmplă şi aici. Dl Handoca nu neglijează nimic: orice pagină rămasă inedită ne este restituită cu sentimentul revelării unei alte faţete a geniului creativ eliadesc.
               Din aceste firimituri, cum le numeşte Eliade, ar fi putut să iasă poate o operă, dacă ele ar fi fost mai bine legate, dacă culegătorul lor ar fi meditat poate mai mult timp pentru a ni le explica din unghiul de vedere al unui bun cunoscător al operei eliadeşti, aşa cum ştim că dumnealui este.
                Rezultatul, un fel de haos sublimat, ne încântă şi deziluzionează, atunci când am fi aşteptat cu mai multă ardoare un comentariu strălucit, o judecată de valoare fie lipseşte cu desăvărşire, fie e prea subţiratică, insuficientă pentru apetitul greu de temperat al miilor, sutelor de mii sau, sperăm, milioanelor de admiratori ai lui Mircea Eliade.

"Chira Chiralina", Panait Istrati

              Tragică şi romantică, aventuroasă şi plină de farmec este povestea celor doi fraţi: Dragomir şi Chira. Crescuţi de mici lângă o mamă născută pentru plăcerile trupului şi nu pentru grijile maternităţii sau îndatoririle de soţie, Dragomir şi Chira, de prunci, au gustat din tentaţiile viciului.
             Dincolo de caracterul aventuros, de nenumăratele întâmplări la care soarta îi supune pe cei doi, povestea Chirei Chiralinei prezintă sub faldurile bogate ale unei naraţiuni de tip oriental, caracterul uneori abject al fiinţei omeneşti.
             Chira Chiralina nesăbuită şi frumoasă la fel ca mama ei, preocupată de găteli şi sulimanuri, îndrăzneaţă şi ademenitoare, tulburător de naivă, ea întruchipează un simbol. Iar atunci când ajunge obiectul căutărilor neîncetate ale fratelui mai mic, Chira devine un ideal amăgitor, o stea călăuzitoare care nu îl mântuieşte pe căutătorul ei, ci îl poartă îl lumea largă, pervertindu-i-se astfel sufletul, trecându-l prin medii şi oameni, prin ţări şi continente unde doar hazardul îi mai scoate în cale câte un om de suflet.
             Există în această fermecătoare poveste o frază memorabilă şi poate chiar cheia de lectură a întregii naraţiuni: lumea cu frumuseţile sale nu e decât o vrajmaşă înşelătoare, chipul ei adevărat iese la iveală când sufletul e îngenuncheat de dureri şi nevoi, abia atunci lumea apare aşa cum este ea: un cimitir.
             Tema, lumea ca cimitir: al durerilor, speranţelor şi în cele din urmă al trupurilor noastre, reprezintă poate cel mai trist, dar revelator imago mundi din literatura română.
             Lumea copilăriei a Chirei şi a lui Dragomir a fost plină de desfătări, traiul liber şi îmbelşugat nu era decât rareori întunecat de bătăile ocazionale ale tatălui şi ale fratelui mai mare. Când mama le e ucisă într-o violentă confruntare cu tatăl, fraţii rămân orfani, iar apoi când unchiul care le mai purta de grijă este şi acesta ucis, cei doi devin o pradă mult prea uşoară în mâinile lacome ale semenilor. Chira e dusă într-un harem, iar Dragomir cade de nenumărate ori în capcana propriilor naivităţi.
               Pentru a cunoaşte câte ceva din lumea asta trebuie să treci prin toate mediile, însă când drumul e de sus în jos lecţiile sunt mai amare. Aşa cum spune naratorul, nu poţi să treci prin lume ajungând să cunoşti ticăloşia, fără a te lăsa la rândul tău puţin câte puţin pervertit de ea. Nu poţi să cunoşti laşitatea, trândăvia, şiretenia, trădarea, fără a deveni tu însuţi puţin laş, puţin trândav, şiret sau trădător.
              Acesta este drumul lui Dragomir, un visător, un idealist, un naiv fără pereche, care ajunge în cele din urmă salepgiul* pe nume Stavru. Un pribeag şi un hoinar înţelepţit, un neasemuit povestitor, căci Stavru este naratorul evenimentelor, el se lasă ademenit, de tovarăşii de drum spre târgul de la Slobozia, să povestească istoria vieţii sale...


*salepgiu= vanzător ambulant de salep (băutură preparată de orientali din salep:miere și apă )

"The Age of Innocence" Edith Warthon

             
               From the beginning, I can give you one important clue: don't be fooled by the title. It isn't a story due to which you would cry your eyes out after reading it, but it may feed your romantic appetite at some point... Any down to earth analysis should begin with some questions, to which I don't pretend to have all the answers, but I'll try to give those which I consider to be fit.
               Was there indeed an Age of Innocence? How could it have been to have lived in that period? How where the people like? And what made them so "innocent"? The novel describes the late period of the 19th century. The author, Edith Warton, choses this label: "Age of Innocence" for the same period, that we, the Europeans, call: "Belle epoque".
                In the history of humanity "Age of Innocence" or "Belle epoque" was the last time span in which  people lived leisurely, common sense was the word of the day and people knew how to enjoy life in earnest.  Let's rememeber that this was the period before the two Wolrd Wars and after the romantic revolutions.
               The "Age of Innocents" represents a small period of a few decades in which the world seemed to have forgotten it's bloody history, it didn't care about the future and seemed to be preocupied only by the present with all it's idiosyncrasies.
               From another point of view this "Innocence" could be accounted for fickleness, immaturity or a sweet inability to see life through grey and sober lens. Many nostalgic people fancy about the world in that epoch. Some, like myself, would give a fortune to have the opportunity to breathe the thin air of the carelessness and enthusiasm of those days.