Totalul afișărilor de pagină

joi, 14 iulie 2011

"The Age of Innocence" Edith Warthon

             
               From the beginning, I can give you one important clue: don't be fooled by the title. It isn't a story due to which you would cry your eyes out after reading it, but it may feed your romantic appetite at some point... Any down to earth analysis should begin with some questions, to which I don't pretend to have all the answers, but I'll try to give those which I consider to be fit.
               Was there indeed an Age of Innocence? How could it have been to have lived in that period? How where the people like? And what made them so "innocent"? The novel describes the late period of the 19th century. The author, Edith Warton, choses this label: "Age of Innocence" for the same period, that we, the Europeans, call: "Belle epoque".
                In the history of humanity "Age of Innocence" or "Belle epoque" was the last time span in which  people lived leisurely, common sense was the word of the day and people knew how to enjoy life in earnest.  Let's rememeber that this was the period before the two Wolrd Wars and after the romantic revolutions.
               The "Age of Innocents" represents a small period of a few decades in which the world seemed to have forgotten it's bloody history, it didn't care about the future and seemed to be preocupied only by the present with all it's idiosyncrasies.
               From another point of view this "Innocence" could be accounted for fickleness, immaturity or a sweet inability to see life through grey and sober lens. Many nostalgic people fancy about the world in that epoch. Some, like myself, would give a fortune to have the opportunity to breathe the thin air of the carelessness and enthusiasm of those days.

vineri, 1 iulie 2011

Franz Kafka, "Procesul"

                Lipsindu-l de contextul în care a fost scris, romanul lui Kafka ar putea părea o bizarerie, greu de urmărit, care îi pune la grea încercare chiar şi pe cei mai împătimiţi dintre cititori. Schema după care romanul este construit îi poate menţine atenţi, totusi, o vreme pe cei care sunt mai puţin răbdători în ale cititului.
               "Viziunea împreună cu" este cea care stă la temelia romanului. Nu ştim nimic despre personaj, despre drama lui, toate le descoperim treptat împreună cu protagonistul, pe măsură ce lui i se relevă evenimentele şi situaţiile în care trebuie să acţioneze, le aflăm şi noi cititorii. Nu cred că există bănuială că această tehnică ar fi aleasă întâmplător, în absenţa ei romanul şi-ar fi pierdut ţinuta enigmatică, parabolică pe care se străduişte din răsputeri să o afişeze.
                Uneori prea multa tehnicitate, simbolistica copeşitoare, trilioanele de mici amănunte de care trebuie să ţinem seama la fiecare pagină pentru a nu scăpa vreun detaliu ascuns sute de rânduri mai încolo, se pare că l-au sâcâit chiar şi pe unul dintre cei mai avizaţi cititori ai secolului trecut: Borges. Am aflat cu oarecare supriză că Borges nu-l agrea deloc ca scriitor pe Kafka şi cu multă surpriză am aflat că nu-l plăcea nici pe Poe. Pe amândoi îi numeşte scriitori de băieţei. Pentru Borges acest tip de scriitor păcătuieşte prin o prea mare învăluire a subiectului romanului, prin multe niveluri de lectură care în cele din urmă copleşesc cititorul şi sufocă plăcerea lecturii care, în final,  e tot ceea ce contează în literatură.
                     În ciuda neajunsurilor pe care la prima vedere romanul le poate avea, totusi scrierea lui Kafka nu e lipsită de un anumit farmec. Există mult umor pentru care ne trebuie un simţ de detectare al ridicolului ridicat, avem şi dramă pentru depistarea căreia trebuie să cunoaştem câte ceva din contextul în care romanul a fost scris.
                    Josef K. e un înlănţuit, un prizonier al unei lumi paralele care în roman tinde să copleşească lumea normală, coerentă, aşa cum credem, cel puţin, că o ştim cu toţii. Pe Josef K. nu l-am cunoscut niciodată ca un om cu adevărat liber, de la prima pagină a romanului e un acuzat, un damnat poartă povara unei vine pe care nici el şi nici noi nu o vom afla vreodată.
                   Capcana în care Josef a plonjat, nu e un coşmar sau o farsă, deşi pe alocuri ar putea să pară aşa, reprezintă lupta inutilă cu incoerenţa şi absuriditatea unei lumi care, ce ironie!, mizează tocmai pe coerenţă şi logică. Întocmai ca Josef K. de câte ori în viaţa asta nu am fost supuşi arbitrariului unor decizii luate după dispoziţia cuiva, sau de câte ori a trebuie să plecăm capul umil, asemeni negustorului Block, pentru că ştiam că semeţia şi îndrăzneala ne-ar putea costa scump şi cei cu putere ne vor strivi pe loc.
                    Lumea în care curajul nu îşi are sens este cea pe care Kafka prin stufărişul de simboluri o ironizeasă. Aparatul ultra-birocratic în care am ajuns să ne închidem singuri, ne transformă în nişte damnaţi de la început, nu avem altă sansă de a fi altfel decât vrea lumea să fim. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu Iosif, în primele momente se revoltă ideii că este acuzat, căci nu se ştie vinovat de vreo vină, trepatat începe să se acomodeze cu idea că ceva i se întâmplă, o justiţie îi cere socoteală, ca în cele din urmă ajunge să accepte că este un acuzat şi încearcă să caute un mijloc de a se salva. Citit ca o parabolă a omului modern, prizonier al propriilor sale reguli, romanul ironizează absurditatea instituţionalizată prin care ne prigonim până la urmă doar pe noi înşine.