"Chira Chiralina", Panait Istrati

              Tragică şi romantică, aventuroasă şi plină de farmec este povestea celor doi fraţi: Dragomir şi Chira. Crescuţi de mici lângă o mamă născută pentru plăcerile trupului şi nu pentru grijile maternităţii sau îndatoririle de soţie, Dragomir şi Chira, de prunci, au gustat din tentaţiile viciului.
             Dincolo de caracterul aventuros, de nenumăratele întâmplări la care soarta îi supune pe cei doi, povestea Chirei Chiralinei prezintă sub faldurile bogate ale unei naraţiuni de tip oriental, caracterul uneori abject al fiinţei omeneşti.
             Chira Chiralina nesăbuită şi frumoasă la fel ca mama ei, preocupată de găteli şi sulimanuri, îndrăzneaţă şi ademenitoare, tulburător de naivă, ea întruchipează un simbol. Iar atunci când ajunge obiectul căutărilor neîncetate ale fratelui mai mic, Chira devine un ideal amăgitor, o stea călăuzitoare care nu îl mântuieşte pe căutătorul ei, ci îl poartă îl lumea largă, pervertindu-i-se astfel sufletul, trecându-l prin medii şi oameni, prin ţări şi continente unde doar hazardul îi mai scoate în cale câte un om de suflet.
             Există în această fermecătoare poveste o frază memorabilă şi poate chiar cheia de lectură a întregii naraţiuni: lumea cu frumuseţile sale nu e decât o vrajmaşă înşelătoare, chipul ei adevărat iese la iveală când sufletul e îngenuncheat de dureri şi nevoi, abia atunci lumea apare aşa cum este ea: un cimitir.
             Tema, lumea ca cimitir: al durerilor, speranţelor şi în cele din urmă al trupurilor noastre, reprezintă poate cel mai trist, dar revelator imago mundi din literatura română.
             Lumea copilăriei a Chirei şi a lui Dragomir a fost plină de desfătări, traiul liber şi îmbelşugat nu era decât rareori întunecat de bătăile ocazionale ale tatălui şi ale fratelui mai mare. Când mama le e ucisă într-o violentă confruntare cu tatăl, fraţii rămân orfani, iar apoi când unchiul care le mai purta de grijă este şi acesta ucis, cei doi devin o pradă mult prea uşoară în mâinile lacome ale semenilor. Chira e dusă într-un harem, iar Dragomir cade de nenumărate ori în capcana propriilor naivităţi.
               Pentru a cunoaşte câte ceva din lumea asta trebuie să treci prin toate mediile, însă când drumul e de sus în jos lecţiile sunt mai amare. Aşa cum spune naratorul, nu poţi să treci prin lume ajungând să cunoşti ticăloşia, fără a te lăsa la rândul tău puţin câte puţin pervertit de ea. Nu poţi să cunoşti laşitatea, trândăvia, şiretenia, trădarea, fără a deveni tu însuţi puţin laş, puţin trândav, şiret sau trădător.
              Acesta este drumul lui Dragomir, un visător, un idealist, un naiv fără pereche, care ajunge în cele din urmă salepgiul* pe nume Stavru. Un pribeag şi un hoinar înţelepţit, un neasemuit povestitor, căci Stavru este naratorul evenimentelor, el se lasă ademenit, de tovarăşii de drum spre târgul de la Slobozia, să povestească istoria vieţii sale...


*salepgiu= vanzător ambulant de salep (băutură preparată de orientali din salep:miere și apă )