Totalul afișărilor de pagină

duminică, 21 decembrie 2014

Lev Tolstoi, ”Părintele Serghei”

         În Rusia patriarhală a secolului al XIX-lea, Tolstoi scrie despre viața unui sfânt, dar fără intenția de a urma vreun tipic dogmatic. Nuvela ”Părintele Serghei” are încărcătură religioasă, dar nu caută rigoarea patristică, dimpotrivă împinge limitele sacrului până în primejdioasa proximitate a scandalului.
             În literatura patristică sunt multe cazuri în care drumul spre sfințenie este precedat de căderi abisale în păcat. Însă tocmai în aceasta constă caracterul insolit al personajului tolstoian, Serghei ajunge la sfințenie, înfăptuiește miracole, anii la rând trăiește departe de deșertăciunile umane și totuși decade de pe treapta cea mai înaltă a desăvârșirii. Ajunge să fie muncit de gânduri carnale, se îndoiește de existența lui Dumnezeu, închipuindu-și că miracolele le-a înfăptuit pentru a câștiga faimă sieși și nu pentru a-l sluji pe Domnul.
         Decăderea și pierderea harului vindecător sunt aproape cu neputință, de închipuit când ne gândim la cei care au atins pragul sfințeniei, tăindu-și voia, aceștia ajung purtători de duh, însă tocmai în aceasta constă fragilitatea religioasă a acestei nuvele. Serghei parcurge un drum întors, în tinerețea sa nu a fost un mare păcătos, dar nici un virtuos, ci un tânăr obișnuit, poate puțin iute la mânie, dar cu aspirații firești, dotat cu inteligență superioară, provenind dintr-o familie bună și cu un drum neted în cariera militară, Serghei ar fi putut fi un tânăr cu o existență predictibilă după toate rigorile vremurilor sale.
        O dezamăgire în dragoste lasă urme adânci în sufletul impresionabil al tânărului Serghei, astfel că ia drumul mânăstirii și apoi al pusniciei. După ani de trudă și recluziune totală atinge pragul cel mai înalt al desăvârșirii, însă numai o clipă de rătăcire îl face să piardă totul, credința și încrederea în sine.
         Abia după această cădere, Serghei pornește pe drumul adevărat al sfințeniei, vagabondând și apoi trăind simplu în anonimat, ca unul dintre nenumărații sfinți necunoscuți.
         Paradoxal, secolul XIX  care a dat atât de mulți sfinți, în același timp a generat teorii ateiste precum darwinismul sau marxismul. Secolul în care moralitatea începe să decadă, în anumite părți ale lumii renaște una dintre cele mai profunde trăiri creștine, isihasmul.  Realitatea rusească a secolului al XIX-lea cunoaște această disjuncție uluitoare, perfect reflectată de nuvela lui Tolstoi. Mai puțin comentate decât fenomenele ateiste, evenimentele remarcabile care s-au petrecut, de pildă, la mânăstirea Optina au influențat puternic literatura rusă de la Puskin, continuând cu Tolstoi și apoi Dostoievski, dându-i acel amestec unic de filosofie și spiritualitate al cărui fin dozaj marchează caracterul inconfundabil al operelor acestor mari scriitori.


sâmbătă, 20 decembrie 2014

Lev Tolstoi, ”Mortea lui Ivan Ilici”

         Tragica întâlnire cu moartea, singura capcană pe care viclenia umană nu a reușit să o eludeze.
          Ultimele zile ale lui Ivan sunt chinuitoare pentru trup, dar totuși îi este iertat un sfârșit năprasnic. O trecere bruscă în moarte ar fi fost poate ușoară, o eliberare instantanee, însă l-ar fi privat de momentele de luciditate care îl fac să plece deplin conștient de neajunsurile sale sufletești.
          Ivan Ilici s-a văzut întotdeauna pe sine un om virtuos, a avut puterea în mâinile sale, dar a preferat să nu o folosească, ar fi putut să îi zdrobească pe cei din jurul său, dar a ales să fie un om cumsecade. S-a căsătorit, a avut copii, și-a făcut datoria după toate uzanțele sociale și totuși finalul e atât de chinuitor, boala îi zdruncină încrederea în propria cuviință, îi chinuie sufletul și trupul.
          Dar supliciul nu este întâmplător, Ivan Ilici nu a fost virtuosul pe care și l-a imaginat. Faptele sale nu au fost pe deplin ireproșabile. Omul care nu se socotește pe sine păcătos este cel mai mare păcătos, astfel că Ivan Ilici se face vinovat de cel mai urât dintre păcate: mândria. Poate că nu a înfăptuit deliberat răul, dar cu siguranță a gustat din dulceața sa amăgitoare. Nu i-a strivit pe cei din jurul său, dar s-a lăsat cuprins în mrejele puterii sale, i-a plăcut să o aibă la îndemână, iar când încet încet și-a pierdut din prestigiu a suferit cumplit.
           Din orgoliu și nu din dragoste sinceră s-a căsătorit cu fata cea mai frumoasă și inteligentă din mica localitate în care fusese repartizat. Însă la nici un an de la căsătoriei ființa aceea încântătoare devine în ochii lui mediocră, cicălitoare, o nevastă obișnuită.
            Suferința sufletească altoită pe cea trupească îl fac pe Ivan Ilici să se îndoiască de propria sa infailibilitate, îl fac să se smerească, astfel încât să plece nu mândru și încrezător, ci umil și pregătit pentru marea întâlnire...