Totalul afișărilor de pagină

duminică, 21 decembrie 2014

Lev Tolstoi, ”Părintele Serghei”

         În Rusia patriarhală a secolului al XIX-lea, Tolstoi scrie despre viața unui sfânt, dar fără intenția de a urma vreun tipic dogmatic. Nuvela ”Părintele Serghei” are încărcătură religioasă, dar nu caută rigoarea patristică, dimpotrivă împinge limitele sacrului până în primejdioasa proximitate a scandalului.
             În literatura patristică sunt multe cazuri în care drumul spre sfințenie este precedat de căderi abisale în păcat. Însă tocmai în aceasta constă caracterul insolit al personajului tolstoian, Serghei ajunge la sfințenie, înfăptuiește miracole, anii la rând trăiește departe de deșertăciunile umane și totuși decade de pe treapta cea mai înaltă a desăvârșirii. Ajunge să fie muncit de gânduri carnale, se îndoiește de existența lui Dumnezeu, închipuindu-și că miracolele le-a înfăptuit pentru a câștiga faimă sieși și nu pentru a-l sluji pe Domnul.
         Decăderea și pierderea harului vindecător sunt aproape cu neputință, de închipuit când ne gândim la cei care au atins pragul sfințeniei, tăindu-și voia, aceștia ajung purtători de duh, însă tocmai în aceasta constă fragilitatea religioasă a acestei nuvele. Serghei parcurge un drum întors, în tinerețea sa nu a fost un mare păcătos, dar nici un virtuos, ci un tânăr obișnuit, poate puțin iute la mânie, dar cu aspirații firești, dotat cu inteligență superioară, provenind dintr-o familie bună și cu un drum neted în cariera militară, Serghei ar fi putut fi un tânăr cu o existență predictibilă după toate rigorile vremurilor sale.
        O dezamăgire în dragoste lasă urme adânci în sufletul impresionabil al tânărului Serghei, astfel că ia drumul mânăstirii și apoi al pusniciei. După ani de trudă și recluziune totală atinge pragul cel mai înalt al desăvârșirii, însă numai o clipă de rătăcire îl face să piardă totul, credința și încrederea în sine.
         Abia după această cădere, Serghei pornește pe drumul adevărat al sfințeniei, vagabondând și apoi trăind simplu în anonimat, ca unul dintre nenumărații sfinți necunoscuți.
         Paradoxal, secolul XIX  care a dat atât de mulți sfinți, în același timp a generat teorii ateiste precum darwinismul sau marxismul. Secolul în care moralitatea începe să decadă, în anumite părți ale lumii renaște una dintre cele mai profunde trăiri creștine, isihasmul.  Realitatea rusească a secolului al XIX-lea cunoaște această disjuncție uluitoare, perfect reflectată de nuvela lui Tolstoi. Mai puțin comentate decât fenomenele ateiste, evenimentele remarcabile care s-au petrecut, de pildă, la mânăstirea Optina au influențat puternic literatura rusă de la Puskin, continuând cu Tolstoi și apoi Dostoievski, dându-i acel amestec unic de filosofie și spiritualitate al cărui fin dozaj marchează caracterul inconfundabil al operelor acestor mari scriitori.


sâmbătă, 20 decembrie 2014

Lev Tolstoi, ”Mortea lui Ivan Ilici”

         Tragica întâlnire cu moartea, singura capcană pe care viclenia umană nu a reușit să o eludeze.
          Ultimele zile ale lui Ivan sunt chinuitoare pentru trup, dar totuși îi este iertat un sfârșit năprasnic. O trecere bruscă în moarte ar fi fost poate ușoară, o eliberare instantanee, însă l-ar fi privat de momentele de luciditate care îl fac să plece deplin conștient de neajunsurile sale sufletești.
          Ivan Ilici s-a văzut întotdeauna pe sine un om virtuos, a avut puterea în mâinile sale, dar a preferat să nu o folosească, ar fi putut să îi zdrobească pe cei din jurul său, dar a ales să fie un om cumsecade. S-a căsătorit, a avut copii, și-a făcut datoria după toate uzanțele sociale și totuși finalul e atât de chinuitor, boala îi zdruncină încrederea în propria cuviință, îi chinuie sufletul și trupul.
          Dar supliciul nu este întâmplător, Ivan Ilici nu a fost virtuosul pe care și l-a imaginat. Faptele sale nu au fost pe deplin ireproșabile. Omul care nu se socotește pe sine păcătos este cel mai mare păcătos, astfel că Ivan Ilici se face vinovat de cel mai urât dintre păcate: mândria. Poate că nu a înfăptuit deliberat răul, dar cu siguranță a gustat din dulceața sa amăgitoare. Nu i-a strivit pe cei din jurul său, dar s-a lăsat cuprins în mrejele puterii sale, i-a plăcut să o aibă la îndemână, iar când încet încet și-a pierdut din prestigiu a suferit cumplit.
           Din orgoliu și nu din dragoste sinceră s-a căsătorit cu fata cea mai frumoasă și inteligentă din mica localitate în care fusese repartizat. Însă la nici un an de la căsătoriei ființa aceea încântătoare devine în ochii lui mediocră, cicălitoare, o nevastă obișnuită.
            Suferința sufletească altoită pe cea trupească îl fac pe Ivan Ilici să se îndoiască de propria sa infailibilitate, îl fac să se smerească, astfel încât să plece nu mândru și încrezător, ci umil și pregătit pentru marea întâlnire...

marți, 11 iunie 2013

"Viaţa lui Pi", Yann Martel

          Obişnuiţi de Eliade cu descrierea ritualurilor hinduse, cu siguranţă, cititorii români s-au aşezat confortabil în profunzimile lecturii când au trecut prin frumoasele pasaje care prezintă lumea indiană.
           Dacă Eliade pătrunde adânc în sacrul hindus, pendularea inocentă a tânărului Pi între marile religii ale lumii a satisfăcut într-o anumită măsură nostalgia cititorilor după lumea fascinantă pe care Eliade ştia să o descrie cu toate detaliile care îi încântă şi uimeşte pe cei înrădăcinaţi în cultura europeană.
           Un aspect care mi-a atras cu precadere atenţia a fost faptul ca, Pi călător şi degustător din toate marile religii ale lumii, nu face ierarhi şi nici nu rămâne fidel unei singure idei religioase, dimpotrivă le asează pe picior de egalitate, iar când se află la anaghie se roagă lui Iisus, Vishnu şi Mahomed simultan.
            Întâmplător sau nu, avem un scriitor european care a abordat o temă foarte asemănătoare, Giovanni Papini cu romanul "Gog". Personajul omonim al romanului se converteşte rând pe rând la toate mariile religii ale lumii, le analizează pe toate cu atenţie şi luciditate, fiecăreia demascându-i-se neajunsurile sau impurităţile. La final, Gog întelepţit prin focul numeroaselor filosofii şi credinţe religoase ajunge la o concluzie: creştinismul, spune el, este cea mai frumoasă şi nobilă dintre toate religiile lumii.
             În cazul lui Pi nu putem vorbi de vreo ierarhizare, cu toate că amprenta hindusă rămâne vizibilă în ciuda echitabilităţii cu care se străduieşte să satisfacă rigorile religiilor pe care le practică. Până la urmă amprenta psihologică a culturii în care s-a născut este atât de puternic înradacinată în resorturile sufleteşti, încât aceasta razbate indiferent cât de mare ar fi străduinţa obiectivităţii.

duminică, 2 decembrie 2012

"Cartea Şoaptelor", Varujan Vosganian


           Dureroasă şi nedreaptă a fost soarta armenilor, decimaţi de primul holocaust al lumii moderne. Familiile armeneşti risipite în lumea largă, cu vlastare tinere sau mai în vârstă retezate din trupul unui popor ameninţat de ascuţişul neiertător al istorie, au suferit enorm.
           Cu toate acestea, "Cartea şoaptelor" nu este un roman resentimentar, ci unul care restaurează din  fragmente disparate imaginea unui lumi inaccesibile nouă. Micuţului Varujan, prin vocea bătrânilor neamului, îi revine misiunea de a culege din povestirile bunicilor şi rudelor acele întâmplări care i-au definit ca popor.
           Am cautat aproape în zadar în întreaga blogosferă româneasca o parere avizată despre acest roman, am gasit ici colo câteva analize care glosează marginal, dar niciuna nu pătrunde adânc în miezul evenimentelor. E aproape uimitor cum la mai bine de 3 ani de la apariţia acestei minuni literare, atât de puţine voci s-au învrednicit să realizeze o analiză profundă care să ne pună nouă celorlalţi gândurile în ordine.
            Armenii au venit în ţara noastră nu datorită hazardului, goniţi de tavălugul turcesc, istoria cred că ascundea un plan mai tainic, având o cultură aparte, bună de împărtăşit şi altora, mlădiţa armenească s-a altoit bine pe trupul românesc. Creştini ortodocşi ca noi, armenii veneau însă cu farmecul oriental, covoare moi, cafea aromata, baclavale dulci ca mierea. Exista în cultura armenească un soi de preţiozitate şi rafinament care nouă ne lipsea precum şi un cult al elitelor pe care abia atunci începeam a-l aprecia la adevărata valoare.
             Aşadar, comunitatea armenească pe care Vosganian ne-o descrie e plină de farmec, e o lume a bătrânilor, în roman se trăieşte un timp al amintirilor, nu e o istorie povestită, e o istorie împărtăşită, căci vine din adâncurile memoriei. Iar nouă cititorilor nu ni se cere doar să luăm aminte, ci trebuie să retrăim laolaltă cu povestitorul, atât cât permite lărgimea sufletului nostru, căci atunci când un bătrân armean povesteşte, îşi dizlocă o parte din sufletul său trimiţând acea bucată în lume, convins fiind că nu se va pierde ci va călători veşnic din povestitor în povestitor sau din cititor în cititor.
       

luni, 29 octombrie 2012

Casa memorială Ion Creangă

            În drum spre Cetatea Neamț treci prin Humuleștii lui Creangă, sătuc aflat pe albia Ozanei ”cea frumos curgătoare”. Minunat și binecuvântat loc este această parte a Moldovei care a dat literaturii și istoriei unele dintre cele mai frumoase pagini. În stânga Humuleștilor ai Cetatea, în dreapta ai frumoasele mânăstiri moldovenești: Sihăstria, Secu, Agapia și Văratec. Pe o rază de cățiva kilometri găsești tot ce e mai minunat și mai autentic românesc, căci ce ar fi istoria Moldovei fără cetățile ei de nepătruns și ce ar fi sufletul moldovenesc fără credința sa ortodoxă și dragostea pentru literatură?
             Îi e îndeajuns pelerinului sau turistului din zilele noastre să ajungă măcar până în aceste locuri pentru a înțelege câte ceva din frumusețile descrise de alții.
             Nu întâmplător îi era drag Humuleștiul lui Creangă, sătuc așezat și domol pe malurile râului Neamț cu dealurile sale răsfirate cât vezi cu ochii și cu păduri care printr-o minune au rezitat până în zilele noastre.
             Pentru a învia fie și numai pentru un ceas limba cea mai armonioasă, încă nealterată, trebuie să stai la vorbă cu un humuleștean. Grai neasemuit e limba moldovenească, curgătoare și ademenitoare pentru cel gata să asculte povești, căci moldoveanul și îndeosebi humuleșteanul e darnic la vorbă, meșter în zicale și vorbe de duh, ți-ar povesti o zi întreagă fără să se sature din istorisiri și nici tu ascultătorul nu te-ai dezlipi de langă el, așa de fermecătoare e vorba moldovenească.
            Dar satul în zilele noastre nu pare cu nimic deosebit de alte, ulițele au devenit străzi asfaltate, căruțele  autoturisme, iar casa copilăriei lui Creangă muzeu. Însă prin ce minune s-a pastrat casa aceea asa cum a fost ea ridicată acum două secole de Petre Ciubotariu? Privind toate celelalte din jur, în ograda lui Creangă pare că timpul a stat în loc. Odaia cea mare e gata să își primească stăpânii, iar vatra pare şi ea încinsă să-i hrănească și încălzească pe toți ai casei.
              La un difuzor răsună bucăți din literatura lui Creangă, ai petrece așa ore în șir ascultând frumoasele povești și minunatele aminitiri. Nu te-ai dezlipi nici de locuri și nici de povestiri căci ele îți dau pentru un moment impresia că lumea nu s-a schimbat, că rânduielile au rămas aceleași și timpul a stat pe loc.

duminică, 22 iulie 2012

”Dragostea în vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez


    
         Sensibil, melancolic, rămas tributar secolului în care s-a născut, Florentino Ariza întruneşte şi contrazice în acelaşi timp toate însuşirile unui erou romantic. Stăruitor în dragoste, dar demodat în purtări şi ţinută, neobosit căutator al idealului iubirii, dar amator de ibovnice ocazionale, pe care şi le notează cu o grijă minuţioasă de contabil într-un catastif al amorului.  
          Dozajul suferinţei şi al dragostei, echilibrul extrem de delicat între curaj şi ridicol îl transformă pe Florentino Ariza într-unul dintre cele mai complexe personaje al literaturii universale.            
          Ca să trăiești o dragoste așa de mare trebuie să fii plămădit la fel ca Florentino Ariza. Nu oricărui om îi este îngăduit să cunoască o iubire devoratoare. Dar Florentino e un ales, un spirit superior, înzestrat cu o sensibilitate ieșită din comun.
          Pentru omul obișnuit iubirea este o flacără trecătoare, înăbușită de convenționalism, până când ajunge să dispară, fiind doar arareori alimentată de nostalgii și amintiri. La Florentino raporturile se schimbă, el se hrăneşte din nostalgii, îşi construieşte un imperiu al iubirii, pornind de la nişte firave dovezi de dragoste primite de la adolescenta rebelă, Fermina Daza.  
           La Florentino nu vom gasi nimic din stereotipurile literare, pentru ca el însuşi este un tip insolit,  o apariţie stranie atât pentru Fermina Daza cât şi pentru noi cititorii. Încă de la începutul romanului ne-am obişnuit să-l vedem pe Florentino Ariza mai mult prin ochii altora, însă percepţiile celorlaltor personaje sunt revelatoare.  De tânăr Florentino pare un bătrân, îmbrăcat cu hainele tatălui, prost croite, venite dintr-un alt veac, acesta pare să aibă ceva din imago-ul evreului rătăcitor  în cătarea unui Canaan al iubirii, veşnic prigonit şi neadaptat lumii în care trăieşte. 

           Atemporalitatea vestimentaţiei, inefabilul fiinţei sale - nu întâmplător Fermina Daza îi spune că este o umbră - sunt atributele esenţiale ale unui personaj fără timp şi loc, capabil să se transforme într-un simbol, dematerializat de orice fel de referinţe mundane.    
           

joi, 20 octombrie 2011

Mircea Handoca, "Pagini regăsite"

              Interesant şi lăudabil este demersul d-lui Handoca de a ni-l reda pe Mircea Eliade până la detaliul infinitezimal. Numai că această culegere de fragmente, notaţii, cugetări lapidare şi note eliadeşti păcătuieşte prin anorganicitate şi fragmentarism - dar nu din partea materialului pe care ni-l restituie - ci datorită liantului care lipseşte şi care ar fi putut fi realizat prin comentariile domniei sale anexate cu ceva mai multă generozitate.
               Există în această culegere de pagini regăsite o vorbă a lui Eliade plină de duh şi viziune pe care dl. Handoca nu s-a ferit să o ascundă şi anume că atunci când un autor de mare talent, un geniu scriitoricesc va fi recunoscut la adevărata lui valoare, vor exista comentatori şi critici care îşi vor construi opera căutând chiar şi firimiturile creaţiilor sale. Înlăturând orice bănuială de ironie sau maliţiozitate, cam acelaşi lucru se întâmplă şi aici. Dl Handoca nu neglijează nimic: orice pagină rămasă inedită ne este restituită cu sentimentul revelării unei alte faţete a geniului creativ eliadesc.
               Din aceste firimituri, cum le numeşte Eliade, ar fi putut să iasă poate o operă, dacă ele ar fi fost mai bine legate, dacă culegătorul lor ar fi meditat poate mai mult timp pentru a ni le explica din unghiul de vedere al unui bun cunoscător al operei eliadeşti, aşa cum ştim că dumnealui este.
                Rezultatul, un fel de haos sublimat, ne încântă şi deziluzionează, atunci când am fi aşteptat cu mai multă ardoare un comentariu strălucit, o judecată de valoare fie lipseşte cu desăvărşire, fie e prea subţiratică, insuficientă pentru apetitul greu de temperat al miilor, sutelor de mii sau, sperăm, milioanelor de admiratori ai lui Mircea Eliade.