Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 27 octombrie 2018

Ioan Slavici, "Mara"

             Mara este un personaj aproape balzacian prin zgârcenia, dar și prin abilitatea uluitoare cu care tranzacționează afaceri profitabile. Femeie întreprinzătoare și aprigă, mânuiește impecabil toate ițele comerțului. Mara cunoaște foarte bine puterea banului, se lasă stăpânită de contemplația ideii că deține la fel de mulți sau poate chiar mai multi decât puternicii comunității din care face parte. 

             Structura sufletească a Marei e construita pe o axă tipologică cu care ne-am tot întâlnit atât in literatura română cât și în cea universală. Mara e plămădită din aceleași aspirații și frici ca Hagi Tudose, Moș Costache, Moș Goriot sau Ebenizer Scrooge. Ceea ce au în comun aceste personaje este voluptatea cu care își contempla agoniseala, dar și durerea pe care o resimt atunci când sunt nevoiți să rupă o bucățică din opera vieții lor, banul bine pus de-o parte.

              Mara își iubește sincer copiii, dar îi este greu să se despartă de averea strânsă tocmai pentru ei, chiar și atunci când împrejurările vieții o cer. Decât să îl răscumpăre pe Trica de la oaste, preferă să se împrumute. Când vrea sa îi dea Persidei zestrea, deși din capul locului nu i-ar fi dat-o pe toată odată, de la 30,000 de fiorini cât intenționase sa îi dăruiască, ajunge în fața ginerelui cu doar 8000, dar cu promisiunea că le va da restul la vremea cuvenită. Națl cunoscând bine firea Marei o încredințează că tot mai bine ar fi să păstreze ea banii, caci într-adevăr unde ar fi fost loc mai sigur pe lumea asta decât tainița Marei.
          Așa cum știe să investească în afaceri, Mara înțelege rolul educației în formarea copiilor ei, Persida va fi crescuta în spiritul aspru al unei mănăstiri catolice, iar Trica învață o meserie, intră ucenic la Bocioacă, starostele cojocarilor. Aspirațiile Marei pentru copiii ei sunt bune și izvorăsc din dorința firească de a-și vedea copiii în rândul lumii, crescuți cum se cuvine și cu nimic mai prejos decât alții de condiție mai aleasă. Însă atât Persida cât și Trica, crescuți în primii ani ai vieții ca niște copii de pripas, rămân "sălbatici", niște suflete libere care preferă stigmatul social decât să trăiască altfel de cum le dictează conștiința lor.
         A o încadra pe Mara in categoria "femeie simplă" nu numai că este schematic, dar este în același timp inexact. Complexitatea sufletească a Marei se desfășoară pe mai multe paliere: abilități antreprenoriale, inteligență socială, maternitate, credință ortodoxă.Toate aceste valențe sufletești se observă cel mai bine în momentul botezului nepotului. Ar vrea să îl smulgă din brațele fiicei sale și să îl boteze în legea strămoșească, dar în același timp înțelege implicațiile sociale și familiale pe care le presupune un botez papistășesc. La început îngrozită de perspectiva că sânge din sângele ei va fi schismatic, apoi încet-încet uluită de ceremonia "celorlalți", în cele din urmă conchide aproape ecumenic că "e frumos și la ei" și până la urmă un Dumnezeu avem cu toții și creștini se numesc și unii și ceilalți.

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Lev Tolstoi, ”Mortea lui Ivan Ilici”

         Tragica întâlnire cu moartea, singura capcană pe care viclenia umană nu a reușit să o eludeze.
          Ultimele zile ale lui Ivan sunt chinuitoare pentru trup, dar totuși îi este iertat un sfârșit năprasnic. O trecere bruscă în moarte ar fi fost poate ușoară, o eliberare instantanee, însă l-ar fi privat de momentele de luciditate care îl fac să plece deplin conștient de neajunsurile sale sufletești.
          Ivan Ilici s-a văzut întotdeauna pe sine un om virtuos, a avut puterea în mâinile sale, dar a preferat să nu o folosească, ar fi putut să îi zdrobească pe cei din jurul său, dar a ales să fie un om cumsecade. S-a căsătorit, a avut copii, și-a făcut datoria după toate uzanțele sociale și totuși finalul e atât de chinuitor, boala îi zdruncină încrederea în propria cuviință, îi chinuie sufletul și trupul.
          Dar supliciul nu este întâmplător, Ivan Ilici nu a fost virtuosul pe care și l-a imaginat. Faptele sale nu au fost pe deplin ireproșabile. Omul care nu se socotește pe sine păcătos este cel mai mare păcătos, astfel că Ivan Ilici se face vinovat de cel mai urât dintre păcate: mândria. Poate că nu a înfăptuit deliberat răul, dar cu siguranță a gustat din dulceața sa amăgitoare. Nu i-a strivit pe cei din jurul său, dar s-a lăsat cuprins în mrejele puterii sale, i-a plăcut să o aibă la îndemână, iar când încet încet și-a pierdut din prestigiu a suferit cumplit.
           Din orgoliu și nu din dragoste sinceră s-a căsătorit cu fata cea mai frumoasă și inteligentă din mica localitate în care fusese repartizat. Însă la nici un an de la căsătoriei ființa aceea încântătoare devine în ochii lui mediocră, cicălitoare, o nevastă obișnuită.
            Suferința sufletească altoită pe cea trupească îl fac pe Ivan Ilici să se îndoiască de propria sa infailibilitate, îl fac să se smerească, astfel încât să plece nu mândru și încrezător, ci umil și pregătit pentru marea întâlnire...

marți, 11 iunie 2013

"Viaţa lui Pi", Yann Martel

          Obişnuiţi de Eliade cu descrierea ritualurilor hinduse, cu siguranţă, cititorii români s-au aşezat confortabil în profunzimile lecturii când au trecut prin frumoasele pasaje care prezintă lumea indiană.
           Dacă Eliade pătrunde adânc în sacrul hindus, pendularea inocentă a tânărului Pi între marile religii ale lumii a satisfăcut într-o anumită măsură nostalgia cititorilor după lumea fascinantă pe care Eliade ştia să o descrie cu toate detaliile care îi încântă şi uimeşte pe cei înrădăcinaţi în cultura europeană.
           Un aspect care mi-a atras cu precadere atenţia a fost faptul ca, Pi călător şi degustător din toate marile religii ale lumii, nu face ierarhi şi nici nu rămâne fidel unei singure idei religioase, dimpotrivă le asează pe picior de egalitate, iar când se află la anaghie se roagă lui Iisus, Vishnu şi Mahomed simultan.
            Întâmplător sau nu, avem un scriitor european care a abordat o temă foarte asemănătoare, Giovanni Papini cu romanul "Gog". Personajul omonim al romanului se converteşte rând pe rând la toate mariile religii ale lumii, le analizează pe toate cu atenţie şi luciditate, fiecăreia demascându-i-se neajunsurile sau impurităţile. La final, Gog întelepţit prin focul numeroaselor filosofii şi credinţe religoase ajunge la o concluzie: creştinismul, spune el, este cea mai frumoasă şi nobilă dintre toate religiile lumii.
             În cazul lui Pi nu putem vorbi de vreo ierarhizare, cu toate că amprenta hindusă rămâne vizibilă în ciuda echitabilităţii cu care se străduieşte să satisfacă rigorile religiilor pe care le practică. Până la urmă amprenta psihologică a culturii în care s-a născut este atât de puternic înradacinată în resorturile sufleteşti, încât aceasta razbate indiferent cât de mare ar fi străduinţa obiectivităţii.

luni, 29 octombrie 2012

Casa memorială Ion Creangă

            În drum spre Cetatea Neamț treci prin Humuleștii lui Creangă, sătuc aflat pe albia Ozanei ”cea frumos curgătoare”. Minunat și binecuvântat loc este această parte a Moldovei care a dat literaturii și istoriei unele dintre cele mai frumoase pagini. În stânga Humuleștilor ai Cetatea, în dreapta ai frumoasele mânăstiri moldovenești: Sihăstria, Secu, Agapia și Văratec. Pe o rază de cățiva kilometri găsești tot ce e mai minunat și mai autentic românesc, căci ce ar fi istoria Moldovei fără cetățile ei de nepătruns și ce ar fi sufletul moldovenesc fără credința sa ortodoxă și dragostea pentru literatură?
             Îi e îndeajuns pelerinului sau turistului din zilele noastre să ajungă măcar până în aceste locuri pentru a înțelege câte ceva din frumusețile descrise de alții.
             Nu întâmplător îi era drag Humuleștiul lui Creangă, sătuc așezat și domol pe malurile râului Neamț cu dealurile sale răsfirate cât vezi cu ochii și cu păduri care printr-o minune au rezitat până în zilele noastre.
             Pentru a învia fie și numai pentru un ceas limba cea mai armonioasă, încă nealterată, trebuie să stai la vorbă cu un humuleștean. Grai neasemuit e limba moldovenească, curgătoare și ademenitoare pentru cel gata să asculte povești, căci moldoveanul și îndeosebi humuleșteanul e darnic la vorbă, meșter în zicale și vorbe de duh, ți-ar povesti o zi întreagă fără să se sature din istorisiri și nici tu ascultătorul nu te-ai dezlipi de langă el, așa de fermecătoare e vorba moldovenească.
            Dar satul în zilele noastre nu pare cu nimic deosebit de alte, ulițele au devenit străzi asfaltate, căruțele  autoturisme, iar casa copilăriei lui Creangă muzeu. Însă prin ce minune s-a pastrat casa aceea asa cum a fost ea ridicată acum două secole de Petre Ciubotariu? Privind toate celelalte din jur, în ograda lui Creangă pare că timpul a stat în loc. Odaia cea mare e gata să își primească stăpânii, iar vatra pare şi ea încinsă să-i hrănească și încălzească pe toți ai casei.
              La un difuzor răsună bucăți din literatura lui Creangă, ai petrece așa ore în șir ascultând frumoasele povești și minunatele aminitiri. Nu te-ai dezlipi nici de locuri și nici de povestiri căci ele îți dau pentru un moment impresia că lumea nu s-a schimbat, că rânduielile au rămas aceleași și timpul a stat pe loc.

duminică, 22 iulie 2012

”Dragostea în vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez


    
         Sensibil, melancolic, rămas tributar secolului în care s-a născut, Florentino Ariza întruneşte şi contrazice în acelaşi timp toate însuşirile unui erou romantic. Stăruitor în dragoste, dar demodat în purtări şi ţinută, neobosit căutator al idealului iubirii, dar amator de ibovnice ocazionale, pe care şi le notează cu o grijă minuţioasă de contabil într-un catastif al amorului.  
          Dozajul suferinţei şi al dragostei, echilibrul extrem de delicat între curaj şi ridicol îl transformă pe Florentino Ariza într-unul dintre cele mai complexe personaje al literaturii universale.            
          Ca să trăiești o dragoste așa de mare trebuie să fii plămădit la fel ca Florentino Ariza. Nu oricărui om îi este îngăduit să cunoască o iubire devoratoare. Dar Florentino e un ales, un spirit superior, înzestrat cu o sensibilitate ieșită din comun.
          Pentru omul obișnuit iubirea este o flacără trecătoare, înăbușită de convenționalism, până când ajunge să dispară, fiind doar arareori alimentată de nostalgii și amintiri. La Florentino raporturile se schimbă, el se hrăneşte din nostalgii, îşi construieşte un imperiu al iubirii, pornind de la nişte firave dovezi de dragoste primite de la adolescenta rebelă, Fermina Daza.  
           La Florentino nu vom gasi nimic din stereotipurile literare, pentru ca el însuşi este un tip insolit,  o apariţie stranie atât pentru Fermina Daza cât şi pentru noi cititorii. Încă de la începutul romanului ne-am obişnuit să-l vedem pe Florentino Ariza mai mult prin ochii altora, însă percepţiile celorlaltor personaje sunt revelatoare.  De tânăr Florentino pare un bătrân, îmbrăcat cu hainele tatălui, prost croite, venite dintr-un alt veac, acesta pare să aibă ceva din imago-ul evreului rătăcitor  în cătarea unui Canaan al iubirii, veşnic prigonit şi neadaptat lumii în care trăieşte. 

           Atemporalitatea vestimentaţiei, inefabilul fiinţei sale - nu întâmplător Fermina Daza îi spune că este o umbră - sunt atributele esenţiale ale unui personaj fără timp şi loc, capabil să se transforme într-un simbol, dematerializat de orice fel de referinţe mundane.    
           

joi, 20 octombrie 2011

Mircea Handoca, "Pagini regăsite"

              Interesant şi lăudabil este demersul d-lui Handoca de a ni-l reda pe Mircea Eliade până la detaliul infinitezimal. Numai că această culegere de fragmente, notaţii, cugetări lapidare şi note eliadeşti păcătuieşte prin anorganicitate şi fragmentarism - dar nu din partea materialului pe care ni-l restituie - ci datorită liantului care lipseşte şi care ar fi putut fi realizat prin comentariile domniei sale anexate cu ceva mai multă generozitate.
               Există în această culegere de pagini regăsite o vorbă a lui Eliade plină de duh şi viziune pe care dl. Handoca nu s-a ferit să o ascundă şi anume că atunci când un autor de mare talent, un geniu scriitoricesc va fi recunoscut la adevărata lui valoare, vor exista comentatori şi critici care îşi vor construi opera căutând chiar şi firimiturile creaţiilor sale. Înlăturând orice bănuială de ironie sau maliţiozitate, cam acelaşi lucru se întâmplă şi aici. Dl Handoca nu neglijează nimic: orice pagină rămasă inedită ne este restituită cu sentimentul revelării unei alte faţete a geniului creativ eliadesc.
               Din aceste firimituri, cum le numeşte Eliade, ar fi putut să iasă poate o operă, dacă ele ar fi fost mai bine legate, dacă culegătorul lor ar fi meditat poate mai mult timp pentru a ni le explica din unghiul de vedere al unui bun cunoscător al operei eliadeşti, aşa cum ştim că dumnealui este.
                Rezultatul, un fel de haos sublimat, ne încântă şi deziluzionează, atunci când am fi aşteptat cu mai multă ardoare un comentariu strălucit, o judecată de valoare fie lipseşte cu desăvărşire, fie e prea subţiratică, insuficientă pentru apetitul greu de temperat al miilor, sutelor de mii sau, sperăm, milioanelor de admiratori ai lui Mircea Eliade.

luni, 10 octombrie 2011

"Chira Chiralina", Panait Istrati

              Tragică şi romantică, aventuroasă şi plină de farmec este povestea celor doi fraţi: Dragomir şi Chira. Crescuţi de mici lângă o mamă născută pentru plăcerile trupului şi nu pentru grijile maternităţii sau îndatoririle de soţie, Dragomir şi Chira, de prunci, au gustat din tentaţiile viciului.
             Dincolo de caracterul aventuros, de nenumăratele întâmplări la care soarta îi supune pe cei doi, povestea Chirei Chiralinei prezintă sub faldurile bogate ale unei naraţiuni de tip oriental, caracterul uneori abject al fiinţei omeneşti.
             Chira Chiralina nesăbuită şi frumoasă la fel ca mama ei, preocupată de găteli şi sulimanuri, îndrăzneaţă şi ademenitoare, tulburător de naivă, ea întruchipează un simbol. Iar atunci când ajunge obiectul căutărilor neîncetate ale fratelui mai mic, Chira devine un ideal amăgitor, o stea călăuzitoare care nu îl mântuieşte pe căutătorul ei, ci îl poartă îl lumea largă, pervertindu-i-se astfel sufletul, trecându-l prin medii şi oameni, prin ţări şi continente unde doar hazardul îi mai scoate în cale câte un om de suflet.
             Există în această fermecătoare poveste o frază memorabilă şi poate chiar cheia de lectură a întregii naraţiuni: lumea cu frumuseţile sale nu e decât o vrajmaşă înşelătoare, chipul ei adevărat iese la iveală când sufletul e îngenuncheat de dureri şi nevoi, abia atunci lumea apare aşa cum este ea: un cimitir.
             Tema, lumea ca cimitir: al durerilor, speranţelor şi în cele din urmă al trupurilor noastre, reprezintă poate cel mai trist, dar revelator imago mundi din literatura română.
             Lumea copilăriei a Chirei şi a lui Dragomir a fost plină de desfătări, traiul liber şi îmbelşugat nu era decât rareori întunecat de bătăile ocazionale ale tatălui şi ale fratelui mai mare. Când mama le e ucisă într-o violentă confruntare cu tatăl, fraţii rămân orfani, iar apoi când unchiul care le mai purta de grijă este şi acesta ucis, cei doi devin o pradă mult prea uşoară în mâinile lacome ale semenilor. Chira e dusă într-un harem, iar Dragomir cade de nenumărate ori în capcana propriilor naivităţi.
               Pentru a cunoaşte câte ceva din lumea asta trebuie să treci prin toate mediile, însă când drumul e de sus în jos lecţiile sunt mai amare. Aşa cum spune naratorul, nu poţi să treci prin lume ajungând să cunoşti ticăloşia, fără a te lăsa la rândul tău puţin câte puţin pervertit de ea. Nu poţi să cunoşti laşitatea, trândăvia, şiretenia, trădarea, fără a deveni tu însuţi puţin laş, puţin trândav, şiret sau trădător.
              Acesta este drumul lui Dragomir, un visător, un idealist, un naiv fără pereche, care ajunge în cele din urmă salepgiul* pe nume Stavru. Un pribeag şi un hoinar înţelepţit, un neasemuit povestitor, căci Stavru este naratorul evenimentelor, el se lasă ademenit, de tovarăşii de drum spre târgul de la Slobozia, să povestească istoria vieţii sale...


*salepgiu= vanzător ambulant de salep (băutură preparată de orientali din salep:miere și apă )