Totalul afișărilor de pagină

joi, 20 octombrie 2011

Mircea Handoca, "Pagini regăsite"

              Interesant şi lăudabil este demersul d-lui Handoca de a ni-l reda pe Mircea Eliade până la detaliul infinitezimal. Numai că această culegere de fragmente, notaţii, cugetări lapidare şi note eliadeşti păcătuieşte prin anorganicitate şi fragmentarism - dar nu din partea materialului pe care ni-l restituie - ci datorită liantului care lipseşte şi care ar fi putut fi realizat prin comentariile domniei sale anexate cu ceva mai multă generozitate.
               Există în această culegere de pagini regăsite o vorbă a lui Eliade plină de duh şi viziune pe care dl. Handoca nu s-a ferit să o ascundă şi anume că atunci când un autor de mare talent, un geniu scriitoricesc va fi recunoscut la adevărata lui valoare, vor exista comentatori şi critici care îşi vor construi opera căutând chiar şi firimiturile creaţiilor sale. Înlăturând orice bănuială de ironie sau maliţiozitate, cam acelaşi lucru se întâmplă şi aici. Dl Handoca nu neglijează nimic: orice pagină rămasă inedită ne este restituită cu sentimentul revelării unei alte faţete a geniului creativ eliadesc.
               Din aceste firimituri, cum le numeşte Eliade, ar fi putut să iasă poate o operă, dacă ele ar fi fost mai bine legate, dacă culegătorul lor ar fi meditat poate mai mult timp pentru a ni le explica din unghiul de vedere al unui bun cunoscător al operei eliadeşti, aşa cum ştim că dumnealui este.
                Rezultatul, un fel de haos sublimat, ne încântă şi deziluzionează, atunci când am fi aşteptat cu mai multă ardoare un comentariu strălucit, o judecată de valoare fie lipseşte cu desăvărşire, fie e prea subţiratică, insuficientă pentru apetitul greu de temperat al miilor, sutelor de mii sau, sperăm, milioanelor de admiratori ai lui Mircea Eliade.

luni, 10 octombrie 2011

"Chira Chiralina", Panait Istrati

              Tragică şi romantică, aventuroasă şi plină de farmec este povestea celor doi fraţi: Dragomir şi Chira. Crescuţi de mici lângă o mamă născută pentru plăcerile trupului şi nu pentru grijile maternităţii sau îndatoririle de soţie, Dragomir şi Chira, de prunci, au gustat din tentaţiile viciului.
             Dincolo de caracterul aventuros, de nenumăratele întâmplări la care soarta îi supune pe cei doi, povestea Chirei Chiralinei prezintă sub faldurile bogate ale unei naraţiuni de tip oriental, caracterul uneori abject al fiinţei omeneşti.
             Chira Chiralina nesăbuită şi frumoasă la fel ca mama ei, preocupată de găteli şi sulimanuri, îndrăzneaţă şi ademenitoare, tulburător de naivă, ea întruchipează un simbol. Iar atunci când ajunge obiectul căutărilor neîncetate ale fratelui mai mic, Chira devine un ideal amăgitor, o stea călăuzitoare care nu îl mântuieşte pe căutătorul ei, ci îl poartă îl lumea largă, pervertindu-i-se astfel sufletul, trecându-l prin medii şi oameni, prin ţări şi continente unde doar hazardul îi mai scoate în cale câte un om de suflet.
             Există în această fermecătoare poveste o frază memorabilă şi poate chiar cheia de lectură a întregii naraţiuni: lumea cu frumuseţile sale nu e decât o vrajmaşă înşelătoare, chipul ei adevărat iese la iveală când sufletul e îngenuncheat de dureri şi nevoi, abia atunci lumea apare aşa cum este ea: un cimitir.
             Tema, lumea ca cimitir: al durerilor, speranţelor şi în cele din urmă al trupurilor noastre, reprezintă poate cel mai trist, dar revelator imago mundi din literatura română.
             Lumea copilăriei a Chirei şi a lui Dragomir a fost plină de desfătări, traiul liber şi îmbelşugat nu era decât rareori întunecat de bătăile ocazionale ale tatălui şi ale fratelui mai mare. Când mama le e ucisă într-o violentă confruntare cu tatăl, fraţii rămân orfani, iar apoi când unchiul care le mai purta de grijă este şi acesta ucis, cei doi devin o pradă mult prea uşoară în mâinile lacome ale semenilor. Chira e dusă într-un harem, iar Dragomir cade de nenumărate ori în capcana propriilor naivităţi.
               Pentru a cunoaşte câte ceva din lumea asta trebuie să treci prin toate mediile, însă când drumul e de sus în jos lecţiile sunt mai amare. Aşa cum spune naratorul, nu poţi să treci prin lume ajungând să cunoşti ticăloşia, fără a te lăsa la rândul tău puţin câte puţin pervertit de ea. Nu poţi să cunoşti laşitatea, trândăvia, şiretenia, trădarea, fără a deveni tu însuţi puţin laş, puţin trândav, şiret sau trădător.
              Acesta este drumul lui Dragomir, un visător, un idealist, un naiv fără pereche, care ajunge în cele din urmă salepgiul* pe nume Stavru. Un pribeag şi un hoinar înţelepţit, un neasemuit povestitor, căci Stavru este naratorul evenimentelor, el se lasă ademenit, de tovarăşii de drum spre târgul de la Slobozia, să povestească istoria vieţii sale...


*salepgiu= vanzător ambulant de salep (băutură preparată de orientali din salep:miere și apă )