Totalul afișărilor de pagină

joi, 20 octombrie 2011

Mircea Handoca, "Pagini regăsite"

              Interesant şi lăudabil este demersul d-lui Handoca de a ni-l reda pe Mircea Eliade până la detaliul infinitezimal. Numai că această culegere de fragmente, notaţii, cugetări lapidare şi note eliadeşti păcătuieşte prin anorganicitate şi fragmentarism - dar nu din partea materialului pe care ni-l restituie - ci datorită liantului care lipseşte şi care ar fi putut fi realizat prin comentariile domniei sale anexate cu ceva mai multă generozitate.
               Există în această culegere de pagini regăsite o vorbă a lui Eliade plină de duh şi viziune pe care dl. Handoca nu s-a ferit să o ascundă şi anume că atunci când un autor de mare talent, un geniu scriitoricesc va fi recunoscut la adevărata lui valoare, vor exista comentatori şi critici care îşi vor construi opera căutând chiar şi firimiturile creaţiilor sale. Înlăturând orice bănuială de ironie sau maliţiozitate, cam acelaşi lucru se întâmplă şi aici. Dl Handoca nu neglijează nimic: orice pagină rămasă inedită ne este restituită cu sentimentul revelării unei alte faţete a geniului creativ eliadesc.
               Din aceste firimituri, cum le numeşte Eliade, ar fi putut să iasă poate o operă, dacă ele ar fi fost mai bine legate, dacă culegătorul lor ar fi meditat poate mai mult timp pentru a ni le explica din unghiul de vedere al unui bun cunoscător al operei eliadeşti, aşa cum ştim că dumnealui este.
                Rezultatul, un fel de haos sublimat, ne încântă şi deziluzionează, atunci când am fi aşteptat cu mai multă ardoare un comentariu strălucit, o judecată de valoare fie lipseşte cu desăvărşire, fie e prea subţiratică, insuficientă pentru apetitul greu de temperat al miilor, sutelor de mii sau, sperăm, milioanelor de admiratori ai lui Mircea Eliade.

luni, 10 octombrie 2011

"Chira Chiralina", Panait Istrati

              Tragică şi romantică, aventuroasă şi plină de farmec este povestea celor doi fraţi: Dragomir şi Chira. Crescuţi de mici lângă o mamă născută pentru plăcerile trupului şi nu pentru grijile maternităţii sau îndatoririle de soţie, Dragomir şi Chira, de prunci, au gustat din tentaţiile viciului.
             Dincolo de caracterul aventuros, de nenumăratele întâmplări la care soarta îi supune pe cei doi, povestea Chirei Chiralinei prezintă sub faldurile bogate ale unei naraţiuni de tip oriental, caracterul uneori abject al fiinţei omeneşti.
             Chira Chiralina nesăbuită şi frumoasă la fel ca mama ei, preocupată de găteli şi sulimanuri, îndrăzneaţă şi ademenitoare, tulburător de naivă, ea întruchipează un simbol. Iar atunci când ajunge obiectul căutărilor neîncetate ale fratelui mai mic, Chira devine un ideal amăgitor, o stea călăuzitoare care nu îl mântuieşte pe căutătorul ei, ci îl poartă îl lumea largă, pervertindu-i-se astfel sufletul, trecându-l prin medii şi oameni, prin ţări şi continente unde doar hazardul îi mai scoate în cale câte un om de suflet.
             Există în această fermecătoare poveste o frază memorabilă şi poate chiar cheia de lectură a întregii naraţiuni: lumea cu frumuseţile sale nu e decât o vrajmaşă înşelătoare, chipul ei adevărat iese la iveală când sufletul e îngenuncheat de dureri şi nevoi, abia atunci lumea apare aşa cum este ea: un cimitir.
             Tema, lumea ca cimitir: al durerilor, speranţelor şi în cele din urmă al trupurilor noastre, reprezintă poate cel mai trist, dar revelator imago mundi din literatura română.
             Lumea copilăriei a Chirei şi a lui Dragomir a fost plină de desfătări, traiul liber şi îmbelşugat nu era decât rareori întunecat de bătăile ocazionale ale tatălui şi ale fratelui mai mare. Când mama le e ucisă într-o violentă confruntare cu tatăl, fraţii rămân orfani, iar apoi când unchiul care le mai purta de grijă este şi acesta ucis, cei doi devin o pradă mult prea uşoară în mâinile lacome ale semenilor. Chira e dusă într-un harem, iar Dragomir cade de nenumărate ori în capcana propriilor naivităţi.
               Pentru a cunoaşte câte ceva din lumea asta trebuie să treci prin toate mediile, însă când drumul e de sus în jos lecţiile sunt mai amare. Aşa cum spune naratorul, nu poţi să treci prin lume ajungând să cunoşti ticăloşia, fără a te lăsa la rândul tău puţin câte puţin pervertit de ea. Nu poţi să cunoşti laşitatea, trândăvia, şiretenia, trădarea, fără a deveni tu însuţi puţin laş, puţin trândav, şiret sau trădător.
              Acesta este drumul lui Dragomir, un visător, un idealist, un naiv fără pereche, care ajunge în cele din urmă salepgiul* pe nume Stavru. Un pribeag şi un hoinar înţelepţit, un neasemuit povestitor, căci Stavru este naratorul evenimentelor, el se lasă ademenit, de tovarăşii de drum spre târgul de la Slobozia, să povestească istoria vieţii sale...


*salepgiu= vanzător ambulant de salep (băutură preparată de orientali din salep:miere și apă )

joi, 14 iulie 2011

"The Age of Innocence" Edith Warthon

             
               From the beginning, I can give you one important clue: don't be fooled by the title. It isn't a story due to which you would cry your eyes out after reading it, but it may feed your romantic appetite at some point... Any down to earth analysis should begin with some questions, to which I don't pretend to have all the answers, but I'll try to give those which I consider to be fit.
               Was there indeed an Age of Innocence? How could it have been to have lived in that period? How where the people like? And what made them so "innocent"? The novel describes the late period of the 19th century. The author, Edith Warton, choses this label: "Age of Innocence" for the same period, that we, the Europeans, call: "Belle epoque".
                In the history of humanity "Age of Innocence" or "Belle epoque" was the last time span in which  people lived leisurely, common sense was the word of the day and people knew how to enjoy life in earnest.  Let's rememeber that this was the period before the two Wolrd Wars and after the romantic revolutions.
               The "Age of Innocents" represents a small period of a few decades in which the world seemed to have forgotten it's bloody history, it didn't care about the future and seemed to be preocupied only by the present with all it's idiosyncrasies.
               From another point of view this "Innocence" could be accounted for fickleness, immaturity or a sweet inability to see life through grey and sober lens. Many nostalgic people fancy about the world in that epoch. Some, like myself, would give a fortune to have the opportunity to breathe the thin air of the carelessness and enthusiasm of those days.

vineri, 1 iulie 2011

Franz Kafka, "Procesul"

                Lipsindu-l de contextul în care a fost scris, romanul lui Kafka ar putea părea o bizarerie, greu de urmărit, care îi pune la grea încercare chiar şi pe cei mai împătimiţi dintre cititori. Schema după care romanul este construit îi poate menţine atenţi, totusi, o vreme pe cei care sunt mai puţin răbdători în ale cititului.
               "Viziunea împreună cu" este cea care stă la temelia romanului. Nu ştim nimic despre personaj, despre drama lui, toate le descoperim treptat împreună cu protagonistul, pe măsură ce lui i se relevă evenimentele şi situaţiile în care trebuie să acţioneze, le aflăm şi noi cititorii. Nu cred că există bănuială că această tehnică ar fi aleasă întâmplător, în absenţa ei romanul şi-ar fi pierdut ţinuta enigmatică, parabolică pe care se străduişte din răsputeri să o afişeze.
                Uneori prea multa tehnicitate, simbolistica copeşitoare, trilioanele de mici amănunte de care trebuie să ţinem seama la fiecare pagină pentru a nu scăpa vreun detaliu ascuns sute de rânduri mai încolo, se pare că l-au sâcâit chiar şi pe unul dintre cei mai avizaţi cititori ai secolului trecut: Borges. Am aflat cu oarecare supriză că Borges nu-l agrea deloc ca scriitor pe Kafka şi cu multă surpriză am aflat că nu-l plăcea nici pe Poe. Pe amândoi îi numeşte scriitori de băieţei. Pentru Borges acest tip de scriitor păcătuieşte prin o prea mare învăluire a subiectului romanului, prin multe niveluri de lectură care în cele din urmă copleşesc cititorul şi sufocă plăcerea lecturii care, în final,  e tot ceea ce contează în literatură.
                     În ciuda neajunsurilor pe care la prima vedere romanul le poate avea, totusi scrierea lui Kafka nu e lipsită de un anumit farmec. Există mult umor pentru care ne trebuie un simţ de detectare al ridicolului ridicat, avem şi dramă pentru depistarea căreia trebuie să cunoaştem câte ceva din contextul în care romanul a fost scris.
                    Josef K. e un înlănţuit, un prizonier al unei lumi paralele care în roman tinde să copleşească lumea normală, coerentă, aşa cum credem, cel puţin, că o ştim cu toţii. Pe Josef K. nu l-am cunoscut niciodată ca un om cu adevărat liber, de la prima pagină a romanului e un acuzat, un damnat poartă povara unei vine pe care nici el şi nici noi nu o vom afla vreodată.
                   Capcana în care Josef a plonjat, nu e un coşmar sau o farsă, deşi pe alocuri ar putea să pară aşa, reprezintă lupta inutilă cu incoerenţa şi absuriditatea unei lumi care, ce ironie!, mizează tocmai pe coerenţă şi logică. Întocmai ca Josef K. de câte ori în viaţa asta nu am fost supuşi arbitrariului unor decizii luate după dispoziţia cuiva, sau de câte ori a trebuie să plecăm capul umil, asemeni negustorului Block, pentru că ştiam că semeţia şi îndrăzneala ne-ar putea costa scump şi cei cu putere ne vor strivi pe loc.
                    Lumea în care curajul nu îşi are sens este cea pe care Kafka prin stufărişul de simboluri o ironizeasă. Aparatul ultra-birocratic în care am ajuns să ne închidem singuri, ne transformă în nişte damnaţi de la început, nu avem altă sansă de a fi altfel decât vrea lumea să fim. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu Iosif, în primele momente se revoltă ideii că este acuzat, căci nu se ştie vinovat de vreo vină, trepatat începe să se acomodeze cu idea că ceva i se întâmplă, o justiţie îi cere socoteală, ca în cele din urmă ajunge să accepte că este un acuzat şi încearcă să caute un mijloc de a se salva. Citit ca o parabolă a omului modern, prizonier al propriilor sale reguli, romanul ironizează absurditatea instituţionalizată prin care ne prigonim până la urmă doar pe noi înşine.
 

vineri, 17 iunie 2011

O editură pentru un om

              Ca mulţi alţi evrei şi Tudor Vianu a avut de suferit de pe urma originii sale. Numeroase şi mărunte mizerii i s-au făcut de-a lungul carierei universitare, ba mai mult a avut de suferit şi ca scriitor, refuzându-i-se publicarea unor monumentale lucrări pentru simpul motiv că era de origini evreieşti.

              Imputările erau cvasi întemeiate, tatăl se convertise la ortodoxism iar Tudor reprezenta deja a II-a generaţie de creştini din familia acestuia. În ciuda faptelor evidente, autorităţile vigilente îi cautau nod în papură chiar şi acolo unde apele se liniştiseră demult.
              Cumplită trebuie să fi fost vestea pentru Tudor Vianu că nu îşi poate publica lucrarea: "Arta prozatorilor români". A depus toate eforturile imaginabile astfel încât cartea sa să vadă lumina tiparului, a apelat la amici, a făcut rugăminţi, însă totul în zadar, nimeni nu era dispus să îşi pericliteze cariera sau să îşi pună la încercare siguranţa publică, fie şi de hatârului prieteniei.
              Soluţia a venit însă pe neaşteptate şi a fost cât se poate de originală, să se inventeze o editură, astfel încât nimeni nu ar mai fi fost nevoit să suporte nişte eventuale consecinţe negative. Aşadar, lucrarea lui Vianu a aparut în anul 1941 sub egida editurii Contemporane, o editura ivită de nicăieri, menită să rezolve o delicată problemă aflată la graniţa dintre literar şi politic. Ce vremuri ar trebui să mai avem oare pentru ca astfel de lucruri să se mai întâmple? Aspectul inedit al întâmplării constă în faptul că a aparut o editură doar pentru un om, celelalte elemente, care de fapt au condus la producerea sa sunt, însă, o pată întunecată în istoria noastră.
              În nişte vremuri poate mai neagre istoric decât cea de acum, cel puţin pentru evreime, se putea întâmpla un asemenea eveniment: de dragul culturii, din admiraţie pentru un munte de erudiţie, cum a fost Vianu, să se inventeze o  editură astfel încât o carte precum "Arta prozatorilor români" s-a ajungă la public. Câştigul pentru generaţiile care au urmat a fost desigur a fost enorm.

miercuri, 15 iunie 2011

Nebănuita frumuseţe a criticii literare

               Descopăr cu surpriză şi placere în fiecare zi câte ceva din minunata culegere de medalioane literare a lui Zigu Ornea. Volumul, generos ca dimensiuni, l-am întalnit întâmplător la libraria Eminescu. Citisem mai înainte câteva dintre monumetalele sale lucrări despre importantele epocii literare ale culturii noastre, astfel încât nu puteam să trec fără interes pe lângă orice altă carte care purta numele criticului. Am luat volumul în mănă, l-am cântărit din ochi ca valoare şi m-am decis să-l cumpăr. Preţul, ca pentru majoritatea cărţilor de critică literară, era infim, dar bogăţiile pe care aveam să le descopăr în paginile sale mi se par acum nepreţuite.
             Cu o eleganţă a stilului pe care puţini au harul de a-l stăpâni, Zigu Ornea mi-a deschis ochii spre sectoare al literaturii române pe care le ştiam prea puţin sau pe care nu mă învrednicisem până acum să le iau în considerare. Aşa stau lucrurile, cel puţin pentru mine, în cazul scriitorului Peltz.
             Frumoasa prezentare pe care criticul i-o face, m-a determinat ca în viitorul apropiat să imi dedic o parte a timpului lecturii operei sale. Zigu Ornea a reuşit în doar câteva pagini de analiză să îmi stârnească interesul pentru un scriitor, despre care în cinci ani de studii la prestigioasa Facultate de Litere nu am auzit din glasul vreunui profesor nici macar un sigur cuvânt, mai mult decât atât, şi nici nu mă înşeală memoria, nu i-am auzit nici macar numele pronunţat.
             Chiar dacă nu îl bănuiesc pe Zigu Ornea de favoruri, fie ele nevinovate, probabil că există o urmă de simpatie care străbate graniţele obiectivităţii pentru acest scriitor, I. Peltz, la fel ca el, de origine evreiască. Desigur, simpatia despre care vorbeam emană din atmosfera prezentării şi nu din vreo judecată nefondată pentru, dealtfel, talentalul Peltz.
             Indiciul sensibilităţii faţă de problema evreiască poate fi observat cu uşurinţă de oricine. Antisemitismul şi toate gravele erori care au rezultat din acesta l-au preocupat pe autor, mai ales că originea sa a fost cauza câtorva neplăceri de-a lungul vieţii.
             Diseminate prin volumul de medalioane literare sunt şi alte observaţii cu privre la semitism. Criticul are o plăcere nedisimulată în a prezenta însuşirile extraordinare ale acestui popor care a ştiut de fiecare dată să învingă vitregiile istoriei şi să îşi întemeieze după perindări şi prigoniri milenare un stat al său în anul 1948. Izbănda poprului evreu e lăudată şi se pare că îl bucură până în străfundul sufletului.
             Faptul că problema evreiască este importantă şi pentru cultura noastră este neîndoielnic, dovadă că i-a preocupat pe mulţi scriitori, indiferent dacă aceştia aveau sa nu astfel de origini. Şi de un mai mare interes mi se pare şi studiul autorilor semiţi în spaţiul românesc şi a felului în care cultura noastră se oglindeşte prin ochii lor, căci ei deţin cel puţin o experienţa atavică a istoriei omenirii.

miercuri, 20 aprilie 2011

Cervantes sau Servantes?

         Eram în anul doi de facultate când la cursul de "Literatură universală şi comparată" prin mormanul de cărţi cerute la bibliografia de curs apărea şi romanul lui Cervantes. Cumplit, aveam 21 de ani şi încă nu citisem o carte atât de importantă.
         Mă intersectasem cu "Don Quijote" pe la vârsta de 16 ani, când la recomandarea lui G. Călinescu din romanul său "Bietul Ioanide", la rândul său bietul Călinescu mi-o recomanda cu atâta căldură. Desigur un îndemn din partea criticului meu preferat nu mă putea lăsa rece, aşa că m-am pornit pe căutări prin biblioteca comunală la care aveam acces în acele vremuri. Cu noroc am dat de ea şi am dat bice cititului şi-am tot citit bucată de 50 de pagini, când un plictis inexplicabil m-a prins în mrejele sale şi am lăsat cartea pradă uitarii vreme de cinci ani.
          În anul doi, când cartea intrase la capitolul bibliografie obligatorie, nu mai aveam de ales aşa că am citit-o cu o minte mai matură, cu o experienţă de lectură mult mai bogată şi cu o capacitate de a o înţelege, care în urmă cu cinci ani îmi lipsea cu desăvârşire. Însă, cum la biblioteca Facultăţii de Litere o carte care a fost recomandată la un curs se mai găseşte doar vreme de cinci minute din momentul în care recomandarea a fost lansată, nu am reuşit să dau de splendidul roman acolo şi a trebuit să îl caut prin alte locuri.
           M-am dus acolo unde îmi era mai la îndemână, la biblioteca Metropolitană. M-am prezentat într-o dimineaţă la sala de lectură a bibliotecii, am completat un buletin de cerere, pe care am uitat să trec numele autorului trecând doar titlul romanului. Am înmânat buletinul de cerere custodei şi aşezându-mă la un pupitru îmi aşteptam cartea.
            La scurt timp custoda a revenit spunând că nu mi-a găsit cartea şi că trebuie să o caute din nou în calculator să verifice codul pe care l-am notat eu. A citit titlul de pe bilet şi m-a întrebat numele autorului care lipsea, i-am răspuns: "Cervantes". Custoda, o blonda rotunjoară, cu ochii verzi, străvezii îşi îndreaptă spre mine o privire moale şi mă întreabă: "Cervantes sau Servantes, cum se scrie?" În acel moment am înlemnit, o bibliotecară mă întreabă numele autorului lui don Quijote. Nu am pretenţia ca o persoană, care dă în fiecare zi altora cărţi spre citire, să îşi consume timpul cu lectura, dar măcar pentru deontologia profesiei să ştie cum se ortografiază în limba română numele unui autor precum Cervantes.
             După câteva clipe mi-am revenit, i-am spus cum se scrie numele şi mă amăgesc în continuare spunându-mi că nefericita bibliotecară nu l-a uitat nici în ziua de astăzi.

luni, 18 aprilie 2011

Mihail Bulgakov, "Maestrul şi Margareta"

        Partea I

                O coincidenţă a sorţii a făcut să citesc această carte chiar în postul Paştelui. Citind primul capitol nu bănuiam că povestirea va lua o turnură spre evenimente religioase. Părea doar o povestire bizară în care personajele încercau să prindă contur într-o scenă destul de sumară petrecută pe o stradă oarecare din Moscova.
                Doi scriitori ruşi Berlioz şi Ivan Nikolaevici Ponîriov îşi exprimau neîncrederea în adevarul povestirilor despre Iisus. Dacă Iisus a existat atunci trebuie să fi existat şi zeii, îşi aduceau aceştia ca argument pentru a-şi susţine teoria inexistenţei personajului biblic.
               Pornind de la acest nucleu, dacă Iisus a existat cu adevărat sau nu, se construieşte intriga. Premisa de la care porneşte romanul este una în profunzime comică. Desigur tipul de comic la care mă refer nu are nimic de a face cu sensul mundan, obişnuit al comicului.
               Pentru ca aceia care nu au citit cartea să înţeleagă la ce mă refer va trebui să intru puţin în detaliile primelor capitole ale romanului. Am menţionat mai sus două personaje: Berlioz si Ivan Nikolaevici Ponîriov, alături de ele îşi face apariţia şi profesorul Woland, neamţ ca origine, acesta intră fără să fie invitat în discuţia celor doi despre Iisus.
               După cum se va dovedi mai târziu acest personaj avea ceva necurat, susţinuse că îl cunoscuse pe Iisus în persoană şi stătuse de vorba cu Kant. Pentru a-şi convinge interlocutorii de adevarul celor spuse, profesorul Woland începe să prezinte cu lux de amănunte ultimele clipe din viaţa lui Iisus.
                În cazul în care a mai rămas vreo umbră de îndoială trebuie lămurit şi acest lucru: profesorul era diavolul în persoană. Mai mult decât atât nu e întâmplator faptul că Bulgakov îşi pune personajul în pielea unui neamţ. Sigur că unul dintre motivele principale trebuie să fi fost faptul că Faust a fost scris de Geothe, dar ca un amănunt pentru cei frustraţi de limba germană, Bulgakov s-a gândit, desigur..., şi la natura limbii germane care este una complicată, aproape drăcească.
               Acum să lămurim şi de unde vine efectul comic al romanului. Sarcina de a-i convinge pe atei de existenţa lui Iisus îi revine tocmai diavolului, recte profesorul Woland este cel care se străduieşte să îi convingă pe cei doi scriitori sceptici că existenţa lui Iisus e un fapt de necontestat. Romanul a fost scris în perioada comunistă. După cum se ştie comunismul nega existenţa lui Dumnezeu, aşa că e posibil ca în acele condiţii numai dracul îi putea convinge pe oameni că Iisus a existat cu adevărat.
               Între acest joc contrapunctic dintre divinitate şi demonic între social şi raţiune se construieşte un roman care nu se plasează între limite ci foloseşte chiar limitele pentru a-l dezarma pe cititorul sceptic. Cei cu care diavolul se întâlneşte ajung să înnebunească, pânza realului este străpunsă de irupţii ale fantasticului: avem motani care vorbesc, costume umblătoatre, bani care apar şi dispar, alifii fermecate care dau o frumusţe incredibilă celei care îşi unge pielea cu unsoarea vrăjită. E o lume în care mintea şi aşa şubrezită a celor care au trecut prin calvarul comunismului îi lasă pe oameni pradă voinţei mefistofelice, totul se construieşte ca o lecţie a felului în care diavolul, fie el de sursa religioasă, fie de sursă socială, recte comunismul, îi amăgeşte pe toţi cei slabi de înger.

Partea a II-a
  
               Am mai citit şi pe alte bloguri comentarii la adresa acestui roman. Partea a II-a e văzută mai mult ca o poveste de dragoste dintre Margareta şi Maestru. Desigur, sunt de acord cu acestă perspectivă numai până la un punct. Povestea de dragoste dintre Margareta şi Maestru e mai mult o tehnică de diversiune romanescă, cât - să zicem - o reitrare a unei iubiri de sorginte mitică cu valenţe iniţiatice.
              În partea a II-a Margareta primeşte de la Behemoth, motanul poznaş al satanei, manuscrisul pe care Maestru îl arsese de ciudă că nu a fost primit cum trebuie de critica vremii. Noi, citiorii, am lecturat pagini din roman, de dinainte ca instanţa narativă să ne dezvăluie că autorul lor este chiar Maestrul. Această strategie a romanului în ramă cred că ocupă cel mai important loc în partea a doua.
             Frânturile de roman despre Yeshua (Iisus) fac obiectul unei relatări apocrife despre ultimele momente al vieţii acestuia. Personajele biblice sunt prezentante într-o perspectivă pe care nu o bănuiam: Iuda este un îndrăgostit şi nu neapărat un trădător, iar Levi Matei nu este un apostol apatic şi supus al Învăţătorului, ci este un discipol înverşunat, turbat de mânie când află că trădătorul Mesiei fusese ucis, lipsindu-l astfel de ocazia răzbunării.
             O altă figură neglijată de istorisirile biblice este Pilat din Pont. În roman ocupă însă o podere narativă foarte mare. Pilat e prezentat sub o lumină umanizată, funcţia pe care o ocupa, aceea de Procurator al Iudeei, îl copleşeşte în anumite momente. Deciziile pe care le ia în sufletul său îi arată adevărata natură umană, Pilat nu voia ca Yeshua să fie ucis, dar iudeii îi cereau sângele şi el nu putea să le refuze dorinţa.
              După cum vom vedea din paginile romanului cel mai bine se reliefeză figura lui Pilat, toate celelalte evenimente: reprezentaţia teatrală, haosul pe care Woland îl crează cu uneltirile sale, balul satanei nu fac decât să alcătuiască fundalul unei nedreptăţi istorice. Pilat, cel care în fond, a hotărât soarta creştinăţăţii îşi primeşte în acest roman atenţia cuvenită. Arta sondajului psihologic este cel mai intens prelucrată în realizarea acestui personaj. Figura lui Pilat îşi câşitgă aşadar locul meritat într-un roman, ale cărui comentarii ar putea dura la nesfârşit.