Wednesday 20 April 2011

Cervantes sau Servantes?

         Eram în anul doi de facultate când la cursul de "Literatură universală şi comparată" prin mormanul de cărţi cerute la bibliografia de curs apărea şi romanul lui Cervantes. Cumplit, aveam 21 de ani şi încă nu citisem o carte atât de importantă.
         Mă intersectasem cu "Don Quijote" pe la vârsta de 16 ani, când la recomandarea lui G. Călinescu din romanul său "Bietul Ioanide", la rândul său bietul Călinescu mi-o recomanda cu atâta căldură. Desigur un îndemn din partea criticului meu preferat nu mă putea lăsa rece, aşa că m-am pornit pe căutări prin biblioteca comunală la care aveam acces în acele vremuri. Cu noroc am dat de ea şi am dat bice cititului şi-am tot citit bucată de 50 de pagini, când un plictis inexplicabil m-a prins în mrejele sale şi am lăsat cartea pradă uitarii vreme de cinci ani.
          În anul doi, când cartea intrase la capitolul bibliografie obligatorie, nu mai aveam de ales aşa că am citit-o cu o minte mai matură, cu o experienţă de lectură mult mai bogată şi cu o capacitate de a o înţelege, care în urmă cu cinci ani îmi lipsea cu desăvârşire. Însă, cum la biblioteca Facultăţii de Litere o carte care a fost recomandată la un curs se mai găseşte doar vreme de cinci minute din momentul în care recomandarea a fost lansată, nu am reuşit să dau de splendidul roman acolo şi a trebuit să îl caut prin alte locuri.
           M-am dus acolo unde îmi era mai la îndemână, la biblioteca Metropolitană. M-am prezentat într-o dimineaţă la sala de lectură a bibliotecii, am completat un buletin de cerere, pe care am uitat să trec numele autorului trecând doar titlul romanului. Am înmânat buletinul de cerere custodei şi aşezându-mă la un pupitru îmi aşteptam cartea.
            La scurt timp custoda a revenit spunând că nu mi-a găsit cartea şi că trebuie să o caute din nou în calculator să verifice codul pe care l-am notat eu. A citit titlul de pe bilet şi m-a întrebat numele autorului care lipsea, i-am răspuns: "Cervantes". Custoda, o blonda rotunjoară, cu ochii verzi, străvezii îşi îndreaptă spre mine o privire moale şi mă întreabă: "Cervantes sau Servantes, cum se scrie?" În acel moment am înlemnit, o bibliotecară mă întreabă numele autorului lui don Quijote. Nu am pretenţia ca o persoană, care dă în fiecare zi altora cărţi spre citire, să îşi consume timpul cu lectura, dar măcar pentru deontologia profesiei să ştie cum se ortografiază în limba română numele unui autor precum Cervantes.
             După câteva clipe mi-am revenit, i-am spus cum se scrie numele şi mă amăgesc în continuare spunându-mi că nefericita bibliotecară nu l-a uitat nici în ziua de astăzi.

Monday 18 April 2011

Mihail Bulgakov, "Maestrul şi Margareta"

        Partea I

                O coincidenţă a sorţii a făcut să citesc această carte chiar în postul Paştelui. Citind primul capitol nu bănuiam că povestirea va lua o turnură spre evenimente religioase. Părea doar o povestire bizară în care personajele încercau să prindă contur într-o scenă destul de sumară petrecută pe o stradă oarecare din Moscova.
                Doi scriitori ruşi Berlioz şi Ivan Nikolaevici Ponîriov îşi exprimau neîncrederea în adevarul povestirilor despre Iisus. Dacă Iisus a existat atunci trebuie să fi existat şi zeii, îşi aduceau aceştia ca argument pentru a-şi susţine teoria inexistenţei personajului biblic.
               Pornind de la acest nucleu, dacă Iisus a existat cu adevărat sau nu, se construieşte intriga. Premisa de la care porneşte romanul este una în profunzime comică. Desigur tipul de comic la care mă refer nu are nimic de a face cu sensul mundan, obişnuit al comicului.
               Pentru ca aceia care nu au citit cartea să înţeleagă la ce mă refer va trebui să intru puţin în detaliile primelor capitole ale romanului. Am menţionat mai sus două personaje: Berlioz si Ivan Nikolaevici Ponîriov, alături de ele îşi face apariţia şi profesorul Woland, neamţ ca origine, acesta intră fără să fie invitat în discuţia celor doi despre Iisus.
               După cum se va dovedi mai târziu acest personaj avea ceva necurat, susţinuse că îl cunoscuse pe Iisus în persoană şi stătuse de vorba cu Kant. Pentru a-şi convinge interlocutorii de adevarul celor spuse, profesorul Woland începe să prezinte cu lux de amănunte ultimele clipe din viaţa lui Iisus.
                În cazul în care a mai rămas vreo umbră de îndoială trebuie lămurit şi acest lucru: profesorul era diavolul în persoană. Mai mult decât atât nu e întâmplator faptul că Bulgakov îşi pune personajul în pielea unui neamţ. Sigur că unul dintre motivele principale trebuie să fi fost faptul că Faust a fost scris de Geothe, dar ca un amănunt pentru cei frustraţi de limba germană, Bulgakov s-a gândit, desigur..., şi la natura limbii germane care este una complicată, aproape drăcească.
               Acum să lămurim şi de unde vine efectul comic al romanului. Sarcina de a-i convinge pe atei de existenţa lui Iisus îi revine tocmai diavolului, recte profesorul Woland este cel care se străduieşte să îi convingă pe cei doi scriitori sceptici că existenţa lui Iisus e un fapt de necontestat. Romanul a fost scris în perioada comunistă. După cum se ştie comunismul nega existenţa lui Dumnezeu, aşa că e posibil ca în acele condiţii numai dracul îi putea convinge pe oameni că Iisus a existat cu adevărat.
               Între acest joc contrapunctic dintre divinitate şi demonic între social şi raţiune se construieşte un roman care nu se plasează între limite ci foloseşte chiar limitele pentru a-l dezarma pe cititorul sceptic. Cei cu care diavolul se întâlneşte ajung să înnebunească, pânza realului este străpunsă de irupţii ale fantasticului: avem motani care vorbesc, costume umblătoatre, bani care apar şi dispar, alifii fermecate care dau o frumusţe incredibilă celei care îşi unge pielea cu unsoarea vrăjită. E o lume în care mintea şi aşa şubrezită a celor care au trecut prin calvarul comunismului îi lasă pe oameni pradă voinţei mefistofelice, totul se construieşte ca o lecţie a felului în care diavolul, fie el de sursa religioasă, fie de sursă socială, recte comunismul, îi amăgeşte pe toţi cei slabi de înger.

Partea a II-a
  
               Am mai citit şi pe alte bloguri comentarii la adresa acestui roman. Partea a II-a e văzută mai mult ca o poveste de dragoste dintre Margareta şi Maestru. Desigur, sunt de acord cu acestă perspectivă numai până la un punct. Povestea de dragoste dintre Margareta şi Maestru e mai mult o tehnică de diversiune romanescă, cât - să zicem - o reitrare a unei iubiri de sorginte mitică cu valenţe iniţiatice.
              În partea a II-a Margareta primeşte de la Behemoth, motanul poznaş al satanei, manuscrisul pe care Maestru îl arsese de ciudă că nu a fost primit cum trebuie de critica vremii. Noi, citiorii, am lecturat pagini din roman, de dinainte ca instanţa narativă să ne dezvăluie că autorul lor este chiar Maestrul. Această strategie a romanului în ramă cred că ocupă cel mai important loc în partea a doua.
             Frânturile de roman despre Yeshua (Iisus) fac obiectul unei relatări apocrife despre ultimele momente al vieţii acestuia. Personajele biblice sunt prezentante într-o perspectivă pe care nu o bănuiam: Iuda este un îndrăgostit şi nu neapărat un trădător, iar Levi Matei nu este un apostol apatic şi supus al Învăţătorului, ci este un discipol înverşunat, turbat de mânie când află că trădătorul Mesiei fusese ucis, lipsindu-l astfel de ocazia răzbunării.
             O altă figură neglijată de istorisirile biblice este Pilat din Pont. În roman ocupă însă o podere narativă foarte mare. Pilat e prezentat sub o lumină umanizată, funcţia pe care o ocupa, aceea de Procurator al Iudeei, îl copleşeşte în anumite momente. Deciziile pe care le ia în sufletul său îi arată adevărata natură umană, Pilat nu voia ca Yeshua să fie ucis, dar iudeii îi cereau sângele şi el nu putea să le refuze dorinţa.
              După cum vom vedea din paginile romanului cel mai bine se reliefeză figura lui Pilat, toate celelalte evenimente: reprezentaţia teatrală, haosul pe care Woland îl crează cu uneltirile sale, balul satanei nu fac decât să alcătuiască fundalul unei nedreptăţi istorice. Pilat, cel care în fond, a hotărât soarta creştinăţăţii îşi primeşte în acest roman atenţia cuvenită. Arta sondajului psihologic este cel mai intens prelucrată în realizarea acestui personaj. Figura lui Pilat îşi câşitgă aşadar locul meritat într-un roman, ale cărui comentarii ar putea dura la nesfârşit.

“Les Miserables” by Victor Hugo

A wonderful novel that has been popularised especially through the cinema, when starting to read it you already feel at home. You feel safe ...