Franz Kafka, "Procesul"

                Lipsindu-l de contextul în care a fost scris, romanul lui Kafka ar putea părea o bizarerie, greu de urmărit, care îi pune la grea încercare chiar şi pe cei mai împătimiţi dintre cititori. Schema după care romanul este construit îi poate menţine atenţi, totusi, o vreme pe cei care sunt mai puţin răbdători în ale cititului.
               "Viziunea împreună cu" este cea care stă la temelia romanului. Nu ştim nimic despre personaj, despre drama lui, toate le descoperim treptat împreună cu protagonistul, pe măsură ce lui i se relevă evenimentele şi situaţiile în care trebuie să acţioneze, le aflăm şi noi cititorii. Nu cred că există bănuială că această tehnică ar fi aleasă întâmplător, în absenţa ei romanul şi-ar fi pierdut ţinuta enigmatică, parabolică pe care se străduişte din răsputeri să o afişeze.
                Uneori prea multa tehnicitate, simbolistica copeşitoare, trilioanele de mici amănunte de care trebuie să ţinem seama la fiecare pagină pentru a nu scăpa vreun detaliu ascuns sute de rânduri mai încolo, se pare că l-au sâcâit chiar şi pe unul dintre cei mai avizaţi cititori ai secolului trecut: Borges. Am aflat cu oarecare supriză că Borges nu-l agrea deloc ca scriitor pe Kafka şi cu multă surpriză am aflat că nu-l plăcea nici pe Poe. Pe amândoi îi numeşte scriitori de băieţei. Pentru Borges acest tip de scriitor păcătuieşte prin o prea mare învăluire a subiectului romanului, prin multe niveluri de lectură care în cele din urmă copleşesc cititorul şi sufocă plăcerea lecturii care, în final,  e tot ceea ce contează în literatură.
                     În ciuda neajunsurilor pe care la prima vedere romanul le poate avea, totusi scrierea lui Kafka nu e lipsită de un anumit farmec. Există mult umor pentru care ne trebuie un simţ de detectare al ridicolului ridicat, avem şi dramă pentru depistarea căreia trebuie să cunoaştem câte ceva din contextul în care romanul a fost scris.
                    Josef K. e un înlănţuit, un prizonier al unei lumi paralele care în roman tinde să copleşească lumea normală, coerentă, aşa cum credem, cel puţin, că o ştim cu toţii. Pe Josef K. nu l-am cunoscut niciodată ca un om cu adevărat liber, de la prima pagină a romanului e un acuzat, un damnat poartă povara unei vine pe care nici el şi nici noi nu o vom afla vreodată.
                   Capcana în care Josef a plonjat, nu e un coşmar sau o farsă, deşi pe alocuri ar putea să pară aşa, reprezintă lupta inutilă cu incoerenţa şi absuriditatea unei lumi care, ce ironie!, mizează tocmai pe coerenţă şi logică. Întocmai ca Josef K. de câte ori în viaţa asta nu am fost supuşi arbitrariului unor decizii luate după dispoziţia cuiva, sau de câte ori a trebuie să plecăm capul umil, asemeni negustorului Block, pentru că ştiam că semeţia şi îndrăzneala ne-ar putea costa scump şi cei cu putere ne vor strivi pe loc.
                    Lumea în care curajul nu îşi are sens este cea pe care Kafka prin stufărişul de simboluri o ironizeasă. Aparatul ultra-birocratic în care am ajuns să ne închidem singuri, ne transformă în nişte damnaţi de la început, nu avem altă sansă de a fi altfel decât vrea lumea să fim. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu Iosif, în primele momente se revoltă ideii că este acuzat, căci nu se ştie vinovat de vreo vină, trepatat începe să se acomodeze cu idea că ceva i se întâmplă, o justiţie îi cere socoteală, ca în cele din urmă ajunge să accepte că este un acuzat şi încearcă să caute un mijloc de a se salva. Citit ca o parabolă a omului modern, prizonier al propriilor sale reguli, romanul ironizează absurditatea instituţionalizată prin care ne prigonim până la urmă doar pe noi înşine.