Casa memorială Ion Creangă

            În drum spre Cetatea Neamț treci prin Humuleștii lui Creangă, sătuc aflat pe albia Ozanei ”cea frumos curgătoare”. Minunat și binecuvântat loc este această parte a Moldovei care a dat literaturii și istoriei unele dintre cele mai frumoase pagini. În stânga Humuleștilor ai Cetatea, în dreapta ai frumoasele mânăstiri moldovenești: Sihăstria, Secu, Agapia și Văratec. Pe o rază de cățiva kilometri găsești tot ce e mai minunat și mai autentic românesc, căci ce ar fi istoria Moldovei fără cetățile ei de nepătruns și ce ar fi sufletul moldovenesc fără credința sa ortodoxă și dragostea pentru literatură?
             Îi e îndeajuns pelerinului sau turistului din zilele noastre să ajungă măcar până în aceste locuri pentru a înțelege câte ceva din frumusețile descrise de alții.
             Nu întâmplător îi era drag Humuleștiul lui Creangă, sătuc așezat și domol pe malurile râului Neamț cu dealurile sale răsfirate cât vezi cu ochii și cu păduri care printr-o minune au rezitat până în zilele noastre.
             Pentru a învia fie și numai pentru un ceas limba cea mai armonioasă, încă nealterată, trebuie să stai la vorbă cu un humuleștean. Grai neasemuit e limba moldovenească, curgătoare și ademenitoare pentru cel gata să asculte povești, căci moldoveanul și îndeosebi humuleșteanul e darnic la vorbă, meșter în zicale și vorbe de duh, ți-ar povesti o zi întreagă fără să se sature din istorisiri și nici tu ascultătorul nu te-ai dezlipi de langă el, așa de fermecătoare e vorba moldovenească.

            Dar satul în zilele noastre nu pare cu nimic deosebit de alte, ulițele au devenit străzi asfaltate, căruțele  autoturisme, iar casa copilăriei lui Creangă muzeu. Însă prin ce minune s-a pastrat casa aceea asa cum a fost ea ridicată acum două secole de Petre Ciubotariu? Privind toate celelalte din jur, în ograda lui Creangă pare că timpul a stat în loc. Odaia cea mare e gata să își primească stăpânii, iar vatra pare şi ea încinsă să-i hrănească și încălzească pe toți ai casei.
              La un difuzor răsună bucăți din literatura lui Creangă, ai petrece așa ore în șir ascultând frumoasele povești și minunatele aminitiri. Nu te-ai dezlipi nici de locuri și nici de povestiri căci ele îți dau pentru un moment impresia că lumea nu s-a schimbat, că rânduielile au rămas aceleași și timpul a stat pe loc.

”Dragostea în vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez

    

         Sensibil, melancolic, rămas tributar secolului în care s-a născut, Florentino Ariza întruneşte şi contrazice în acelaşi timp toate însuşirile unui erou romantic. Stăruitor în dragoste, dar demodat în purtări şi ţinută, neobosit căutator al idealului iubirii, dar amator de ibovnice ocazionale, pe care şi le notează cu o grijă minuţioasă de contabil într-un catastif al amorului.  

          Dozajul suferinţei şi al dragostei, echilibrul extrem de delicat între curaj şi ridicol îl transformă pe Florentino Ariza într-unul dintre cele mai complexe personaje al literaturii universale.            

          Ca să trăiești o dragoste așa de mare trebuie să fii plămădit la fel ca Florentino Ariza. Nu oricărui om îi este îngăduit să cunoască o iubire devoratoare. Dar Florentino e un ales, un spirit superior, înzestrat cu o sensibilitate ieșită din comun.

          Pentru omul obișnuit iubirea este o flacără trecătoare, înăbușită de convenționalism, până când ajunge să dispară, fiind doar arareori alimentată de nostalgii și amintiri. La Florentino raporturile se schimbă, el se hrăneşte din nostalgii, îşi construieşte un imperiu al iubirii, pornind de la nişte firave dovezi de dragoste primite de la adolescenta rebelă, Fermina Daza.  

           La Florentino nu vom gasi nimic din stereotipurile literare, pentru ca el însuşi este un tip insolit,  o apariţie stranie atât pentru Fermina Daza cât şi pentru noi cititorii. Încă de la începutul romanului ne-am obişnuit să-l vedem pe Florentino Ariza mai mult prin ochii altora, însă percepţiile celorlaltor personaje sunt revelatoare.  De tânăr Florentino pare un bătrân, îmbrăcat cu hainele tatălui, prost croite, venite dintr-un alt veac, acesta pare să aibă ceva din imago-ul evreului rătăcitor  în cătarea unui Canaan al iubirii, veşnic prigonit şi neadaptat lumii în care trăieşte. 

           Atemporalitatea vestimentaţiei, inefabilul fiinţei sale - nu întâmplător Fermina Daza îi spune că este o umbră - sunt atributele esenţiale ale unui personaj fără timp şi loc, capabil să se transforme într-un simbol, dematerializat de orice fel de referinţe mundane.