Lev Tolstoi, ”Mortea lui Ivan Ilici”

         Tragica întâlnire cu moartea, singura capcană pe care viclenia umană nu a reușit să o eludeze.
          Ultimele zile ale lui Ivan sunt chinuitoare pentru trup, dar totuși îi este iertat un sfârșit năprasnic. O trecere bruscă în moarte ar fi fost poate ușoară, o eliberare instantanee, însă l-ar fi privat de momentele de luciditate care îl fac să plece deplin conștient de neajunsurile sale sufletești.
          Ivan Ilici s-a văzut întotdeauna pe sine un om virtuos, a avut puterea în mâinile sale, dar a preferat să nu o folosească, ar fi putut să îi zdrobească pe cei din jurul său, dar a ales să fie un om cumsecade. S-a căsătorit, a avut copii, și-a făcut datoria după toate uzanțele sociale și totuși finalul e atât de chinuitor, boala îi zdruncină încrederea în propria cuviință, îi chinuie sufletul și trupul.
          Dar supliciul nu este întâmplător, Ivan Ilici nu a fost virtuosul pe care și l-a imaginat. Faptele sale nu au fost pe deplin ireproșabile. Omul care nu se socotește pe sine păcătos este cel mai mare păcătos, astfel că Ivan Ilici se face vinovat de cel mai urât dintre păcate: mândria. Poate că nu a înfăptuit deliberat răul, dar cu siguranță a gustat din dulceața sa amăgitoare. Nu i-a strivit pe cei din jurul său, dar s-a lăsat cuprins în mrejele puterii sale, i-a plăcut să o aibă la îndemână, iar când încet încet și-a pierdut din prestigiu a suferit cumplit.
           Din orgoliu și nu din dragoste sinceră s-a căsătorit cu fata cea mai frumoasă și inteligentă din mica localitate în care fusese repartizat. Însă la nici un an de la căsătoriei ființa aceea încântătoare devine în ochii lui mediocră, cicălitoare, o nevastă obișnuită.
            Suferința sufletească altoită pe cea trupească îl fac pe Ivan Ilici să se îndoiască de propria sa infailibilitate, îl fac să se smerească, astfel încât să plece nu mândru și încrezător, ci umil și pregătit pentru marea întâlnire...