Imputările erau cvasi întemeiate, tatăl se convertise la ortodoxism iar Tudor reprezenta deja a II-a generaţie de creştini din familia acestuia. În ciuda faptelor evidente, autorităţile vigilente îi cautau nod în papură chiar şi acolo unde apele se liniştiseră demult.
Cumplită trebuie să fi fost vestea pentru Tudor Vianu că nu îşi poate publica lucrarea: "Arta prozatorilor români". A depus toate eforturile imaginabile astfel încât cartea sa să vadă lumina tiparului, a apelat la amici, a făcut rugăminţi, însă totul în zadar, nimeni nu era dispus să îşi pericliteze cariera sau să îşi pună la încercare siguranţa publică, fie şi de hatârului prieteniei.
Soluţia a venit însă pe neaşteptate şi a fost cât se poate de originală, să se inventeze o editură, astfel încât nimeni nu ar mai fi fost nevoit să suporte nişte eventuale consecinţe negative. Aşadar, lucrarea lui Vianu a aparut în anul 1941 sub egida editurii Contemporane, o editura ivită de nicăieri, menită să rezolve o delicată problemă aflată la graniţa dintre literar şi politic. Ce vremuri ar trebui să mai avem oare pentru ca astfel de lucruri să se mai întâmple? Aspectul inedit al întâmplării constă în faptul că a aparut o editură doar pentru un om, celelalte elemente, care de fapt au condus la producerea sa sunt, însă, o pată întunecată în istoria noastră.
În nişte vremuri poate mai neagre istoric decât cea de acum, cel puţin pentru evreime, se putea întâmpla un asemenea eveniment: de dragul culturii, din admiraţie pentru un munte de erudiţie, cum a fost Vianu, să se inventeze o editură astfel încât o carte precum "Arta prozatorilor români" s-a ajungă la public. Câştigul pentru generaţiile care au urmat a fost desigur enorm.
No comments:
Post a Comment